27 dec. 2014

Concluzie...


România lucrului bine făcut nu sabotează inițiativa prin corvezi birocractice și administrative, ci încurajează inovația și proiectele care țintesc către progres și o mai bună calitate a muncii și a vieții. Este o țară în care incertitudinea și nesiguranța care au măcinat atâția ani societatea sunt, în sfârșit, înlocuite de asigurarea că munca e recompensată, că proiectele curajoase au un orizont real și că meritul e singurul criteriu de apreciere.
România pe care o propun eu are ca fundament domnia legii, predictibilitatea și meritocrația. Din ele rezultă firesc ceea ce românii au așteptat mereu: prosperitate, stabilitate și un viitor sigur. România pe care mi-o imaginez este o țară a unor instituții mature și moderne, o țară care încurajează proiectele individuale, asumarea riscurilor, inovația, schimbarea. Este o Românie demnă și puternică, în care prefacerile au loc simplu și decurg din reguli corecte, aplicate pas cu pas.
Am spus, la începutul acestei cărți, că o viață se construiește la fel ca o societate sau o țară și că nimic nu se întâmplă bătând din palme. Tot ce durează, tot ce e făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută, făcută cu calm, cu răbdare, cu încredere. Istoria ne arată că cetățenii României au putut să-și construiască o identitate, ca națiune, clădind lucrurile exact în acest mod și nu mă îndoiesc că acesta este spiritul de care nu trebuie decât să-și amintească. Eu vin să le spun că e important să ne întoarcem la acest model, că e momentul să redescoperim aceste valori. Numai așa avem șansa unui viitor mai plin de speranță decât acest prezent incert pe care ni-l propune actuala clasă politică.
Cetățenii acestei țări merită mai mult decât un statut de rang secund, decât postura stânjenitoare de rudă săracă a Vestului către care ne tot uităm cu jind de un sfert de secol.
A venit timpul ca valorile performanței să fie puse în acțiune tocmai pentru ca aspirațiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârșit, în realități palpabile: stabilitate economică, bunăstare și certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas pe drumul care trebuie. (pag. 206)

(Klaus Iohannis - Pas cu pas)

*sursa poza => AICI

25 dec. 2014

Despre politică...

Mai cred - și îmi asum subiectivismul - că există o adevărată inflație de politicieni care nu au realizat mai nimic înainte să intre în viața politică. În același timp, constatăm, peste tot în lume apariția unei clase de politicieni de profesie. Nu cred că este în esență un lucru rău, dar nici nu cred că este un fenomen care ar trebui amplificat. După părerea mea, pentru un politician este important să fi realizat ceva în viață înainte de a se ocupa numai de politică. Lumea reală nu poate fi suplinită prin lecturi, prin citirea unor documente politice, oricât de bune ar fi, sau prin discuții cu politicieni, oricât de pregătiți ar fi.
Cred că, pentru un om tânăr, este important să-și găsească un loc într-o societate, într-o profesie, într-o meserie și, după ce are o poziție și o experiență câștigate, poate să-și îndrepte întreaga atenție spre politică. Cred că este varianta de preferat față de aceea care există și pe care nici nu vreau până la urmă s-o critic: există politicieni care nu au făcut niciodată altceva. Au intrat în politică și acolo au rămas.
Nu cred că profesia cuiva poate reprezenta o formă de practică politică, dar cred că fiecare om trebuie mai întâi să-și dovedească lui și altora că poate să aibă un loc în societate, altul decât acela de politician. Trebuie să existe o referință în viața fiecăruia. Nu este nici o problemă ca un politician să treacă prin diferite posturi de execuție. Dar cred că pentru un politician de succes este necesar ceea ce, în termeni populari, se numește „experiență de viață”. Așa ceva nu se capătă politician fiind; se capătă doar fiind integrat undeva, în societate, nu în viața politică. (pag. 172)

(Klaus Iohannis - Pas cu pas)

21 dec. 2014

Există o diferență...

Folosesc mereu termenul „dascăl”, și nu „profesor”, pentru că mi se pare că „dascăl” este mai potrivit, în limba română. Descrie mai bine ceea ce trebuie să facă cineva care a îmbrățișat această profesie, și anume să transmită valori și cunoștințe către generația tânără. Termenul de „profesor” este cam devalorizat. Prea mulți profesori și prea puțini dascăli! Prea multe persoane au reușit să obțină prea multe titluri, cu prea puțină muncă . (pag. 21-22)

(Klaus Iohannis - Pas cu pas)

15 dec. 2014

Despre dragoste ...


Tot în timpul facultății am cunoscut-o pe soția mea, Carmen,, dar în vechiul cerc de prieteni. A fost invitată de prieteni de-ai noștri care au rămas în Sibiu. Ne-am plăcut, pur și simplu, iar chimia dintre noi depășește orice descriere.
Dacă se întâlnesc doi oameni care se plac și se înțeleg, restul devine irelevant. Este foarte ușor ca doi oameni tineri să se placă și să se îndrăgostească, și asta mi s-a întâmplat și mie cu soția mea. Am fost un cuplu de îndrăgostiți mulți ani. A durat mult până ne-am căsătorit. Ne-am cunoscut la 22 de ani și ne-am căsătorit pe la vreo 29. Am trecut de pragul de 25 de ani de când suntem căsătoriți și acum cred că pot să spun că arta nu este a te îndrăgosti, ci de a mențne dragostea vie pentru mult timp. Acesta este un lucru pe care trebuie să vrei să-l faci, însă multă lume nu-l face, nu se străduiește. Și atunci apare această rată fenomenal de mare de divorțuri. A fi îndrăgostit este o fază care trece, mai devreme sau mai târziu. Însă ca să rămâi lângă cineva trebuie să îți dorești să consolidezi familia și să treci peste toate dificultățile. Să treci intenționat, fiindcă să abandonezi este ușor. Abandonul este cel mai facil lucru, peste tot: și la serviciu, și în căsătorie, și în politică. (pag. 18)


(Klaus Iohannis - Pas cu pas)

*sursa poza => AICI

7 dec. 2014

Explicație...

O viață se construiește pas cu pas. La fel și o carieră, o comunitate sau chiar o națiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puțin nimic durabil și statornic. În același timp, orice lucru ar face un om în viață poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum folosește acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, și nu să vorbesc despre ce am de gând să fac.
(...)
Am o viață care poate părea banală, obișnuită. Excepționalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ține de tot ceea ce reușeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează și primează este să duc la bun sfârșit niște proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician ar trebui să se prezinte în fața celorlalți: printr-un plan bun de măsuri și prin multă muncă pusă în slujba cetățeanului. (pag. 5-6)

(Klaus Iohannis - Pas cu pas - 2014)

29 nov. 2014

Perspectivă...


- Curând o să mor, spuse el. Nimeni nu-l va prețui ca tine.
Trist, am adus acasă piatra neagră: Japonezii n-au vrut-o. Nu-i văzusera frumusețea. Era un lucru respins, exact ca mine. M-am dus sub casă, m-am așezat pe cutia plină de pietre frumos șlefuite și fără nici o valoare și m-am gândit la gura tremurândă a lui papa Rao. M-au podidit lacrimile. Am ținut în palma dreaptă lingamul negru, acoperindu-i blând cu stânga vârful neted și rotunjit. Apoi am închis ochii și pentru prima dată inima mea a șoptit cu convingere: ”Te iubesc, cristalule!”
Un timp am văzut doar interiorul portocaliu al pleoapelor cu bine cunoscutee stele verzi până când, aproape pe nesimțite, mi-a apărut o străfulgerare, ca lumina soarelui sub apă, în colțurile ochilor. Și-apoi mi-am simțit inima agitată luând o gură de aer și oprindu-se un pic. Deodată, cineva care mă înțelegeape deplin mă ținu în brațe și mă legănă. Am simțit cum se lasă pacea peste mine. Piatra mă alina și, ușor-ușor, am înțeles că eu nu trebuia să mă fi născut vreodată ca om. Aș fi fost fericit ca piatră. Aș fi putut fi o figură imensă de piatră pe un vârf de munte sau un simplu buchet de cristale luminoase în lumina rece a soarelui. Pe muntele Everest.
Aș fi putut să mă cocoț sus, deasupra lumii, să stau neclintit și sigur de propria valoare, an după an, privind cum vin și pleacă fără rost oameni derutați. Pe mîna de granit aș purta un ceas de lemn, trecând zile și nopți în timp ce limbile înghețate ale ceasului meu ar sta nemișcate. Dar nu sunt un cristal strălucitor sau o stâncă neregulată dominând o pantă frumoasă. Văd asta pe fața mamei. Nu mi-e scris să fiu admirat de oameni, să-și pună viețile la picioarele mele ca să mă cunoască, să zăbovească un pic pe piscul meu. Eu sunt un nătâng cu fața pătrată, parcă decupată din granit. Jinduiesc în  inima mea singuratică la râsetele și pasiunile altor oameni.
Mă uit atent la chipul meu iscoditor din lemn, iar oamenii se mișcă în jurul meu cu viteză mare. Când ridic privirea, strângătorul de suflete e prin preajmă, iar cei pe care-i iubesc au dispărut pentru totdeauna și oameni noi au răsărit ca semințele din pământ. Când mă privești, nu vezi decât un bărbat prins într-o existență umilă - dar fiți cu băgare de seamă și să nu vă fie miă de mine, pentru că, la fel ca pământu, eu voi dăinui dincolo de acest du-te-vino fără rost al oamenirii. Veți vedea! (prof. Rao & Jeyan - pag. 161-162)

( Rani Manicka - ”Zeița orezului”/”The Rice Mother” - 2014/2002)

*sura poza: AICI

23 nov. 2014

Întâlnire

Federico Garcia Llorca
Nici tu, nici eu
nu vrem
să ne-ntâlnim.
Tu... pentru ceea ce știi...
Eu fiindcă te-am iubit.
Mergi pe-această cărare
În palme
port urmele țintelor.
Nu vezi,
cum sângerez?
Mergi fără grabă,
nu privi nicicând înapoi
și roagă-te, asemenea mie,
sfântului Caetano,
căci nici tu, nici eu
nu vrem să ne-ntâlnim.
*sursa poza => AICI

20 nov. 2014

Rămas bun luminilor pierdute


Rafael Alberti
Dacă fluieratul unui băiat e semnul care
face să lumineze ramurile
și să se renască din somn balcoanele create pe
neștiute de o rândunică pentru ca văzduhul
să le orchestreze,
văzduhul îngropat în harpele pe care burnița
le face să tresară deodată -
fă tu astfel ca moartea mea să se desprindă lin
de cerurile care se caută și nu se întâlnesc.
Cine m-a amăgit aprinzându-și sufetul la înălțimile
unde glasurile au acum bătaia de aripi a unei
păsări înecate?
Aceste nopți se năruie cu căință că ele au
născocit nălucile înghețate.
Spuneți-mi rămas bun aproape de trei ori,
din ungherele cele mai întunecate.
E singurul lucru pe care îl cer.
Căci nu-mi aduc bine aminte dacă pe tine te-am
cunoscut în adâncul apelor,
dacă pe ea a trezit-o izbitura unei pietre
de potcoavele cailor,
sau dacă aceleia i-au dat viață oglinzile care
adună frigul ochilor ce dezgheață.
Uitare,
uitare și lacrimi pentru luminile care se
cred de-acum pururi pierdute...

16 nov. 2014

E ca și cum

Virginia Carianopol
Întinși pe săbii lungi de catifea,
Alunecăm printr-un vid înflorit,
Aerul din preajmă se dă la o parte...
Două fluvii de întuneric
Curg peste marginea lumii
Departe...

E ca și cum
Între noi
De mult s-a făcut târziu
Și ființa noastră
De fum și de floare
Străbate prin pânzele nopții
Alte tărâmuri
De frunze
Și racoare...
*poza de => AICI

8 nov. 2014

Foaia veștedă

Mihai Eminescu
(după N. Lenau)
Vântu-o foaie vestejită
Mi-a adus mișcând fereastra -
Este moartea ce-mi transmite
Fără plic scrisoarea-aceasta.

Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.

Cum copacu-și uită foaia
Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-a poate
Aste foi de dânsa scrise.

Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau în față,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viață.

Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deși-mi stau atât de triste
Că nu pot muri pe loc.

Voi păstra întreg amarul
Și norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă 'napoi;

Numai vestea blând-a morții,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană
Dând la patime repaos.
(Octombrie 1879)

*photo credit : Anita Bejenaru => Find MORE here

1 nov. 2014

Amicului F.I.


Mihai Eminescu
Visuri trecute, uscate flori
Ce-ați fost viața vieții mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele,
Cum ochiul urmă un meteor,

V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul,
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viața mea curge uitând izvorul.

Candela ștersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului mei,
Mă topesc tainic, însă mereu
D-ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de cânt
Alerg pe calea vieții mele,
O buhă care, țipând a jale,
Bântuie urma unui mormânt.

Viața-mi se scurge ca și murmura
Ce-o suflă-un crivăț printre pustii,
Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii
Și de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca și un vultur
Ce își târăște aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă
Moarte îi râde tot de-mprejur.

An uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin chaos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbenă stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină
Ca și gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ți ardea-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuși eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să stingă un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Și dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe-a mea frunte
Și sa-mi pui lira de căpătâi.
( 1869 - 30 martie/11 aprilie )

31 oct. 2014

... lyrics of my life ... (5)


Moondance - Jonathan Rhys Meyers
Well, it's a marvelous night for a Moondance
With the stars up above in your eyes
A fantabulous night to make romance
'Neath the cover of October skies

And all the leaves on the trees are falling
To the sound of the breezes that blow
And I'm trying to please to the calling
Of your heart-strings that play soft and low
And all the night's magic seems to whisper and hush
And all the soft moonlight seems to shine in your blush

Can I just have one more Moondance with you, my love
Can I just make some more romance with you, my love

Well, I wanna make love to you tonight
I can't wait 'til the morning has come
And I know that the time is just right
And straight into my arms you will run
And when you come my heart will be waiting
To make sure that you're never alone
There and then all my dreams will come true, dear
There and then I will make you my own
Any time I touch you, you just tremble inside
And I know how much you want me that you can't hide

Can I just have one more Moondance with you, my love
Can I just make some more romance with you, my love

Well, I wanna make love to you tonight
I can't wait 'til the morning has come
And I know that the time is just right
And straight into my arms you will run
And when you come my heart will be waiting
To make sure that you're never alone
There and then all my dreams will come true, dear
There and then I will make you my own
Any time I touch you, you just tremble inside
And I know how much you want me that you can't hide

Can I just have one more Moondance with you, my love
Can I just make some more romance with you, my love

Can I just have one more Moondance with you, my love
Can I just make some more romance with you, my love

Can I just have one more Moondance with you, my love
Can I just make some more romance with you, my love

My Love, my love
I just want one more moondance with you, yes I do


(Movie Soundtrack: August Rush)

24 sept. 2014

Misterele nopții

Mihai Eminescu
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetișor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe șopotinde,
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă ușurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre albicioase
Ca și fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Și se sting ca două stele,
Care-n nuntă,ușurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca și fluturii de ușor
Saltă Eros nebunește.
Îl dezmiardă, l-ncălzește
Cu un vis de tainic dor.

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al noptii mire
Cu fantastica-i șoptire,
Le răsfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme ușurel,
Câte inime râzânde
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori
Unui lumea-i acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori!
(1866, 16/28 decembrie)

20 sept. 2014

Catren

Lucian Blaga
Trăim sub greul văzduhului
ca pe-un fund adânc de mare.
Nici o suferință nu-i așa de mare
să nu se preschimbe în cântare.

16 sept. 2014

Romanța noastră

Ion Minulescu
Pe-același drum,
Mânați de-același îndem nefast al năzuinții
De-aceleași nențelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-același drum
Pe unde ieri trecură, poate
Străbunii noștri,
Și părinții,
Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi -
Cărora ni-i dat să ducem engima vieții mai departe
Și doliul vremilor apuse,
Și-al idealurilor scrum,
Pe-același drum
Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Și-a secularilor castani!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Și-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămași în urmă-
Pe cei ce ne-or privi cu lacrimi
Cum le-o luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Și-n calea noastră întâlni-vom -
O!... câte nu poți să-ntâlnești
Când drumu-i lung
Și nesfârșită e năzuința ce te mână
Tot mai departe
Și te poartă,
Ca pe un orb ținut de mână,
Spre-ntrezăritele Aureole -
Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântați că-n urma noastră
Zări-vom pe-alții cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Și râd că nu-i putem opri...

Da...
Va veni și ziua-n care vom obosi,
Și va veni
Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul țiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n-au nimic să-și spună
Când nu-și pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Și-a secularilor castani,
Vom adormi ca și drumeții
Ce dorm uitați de mii de ani!...

*peisajul e din Bucegi... Poza nu-mi apartine... dar e originala si ii apartine Cuiva... :))

15 sept. 2014

Hopeless (2)

E uluitor ce efect îți poate exercita asupra inimii o voce pe care ai tot tânjit s-o auzi. Doar trei cuvinte mi-a spus el acum, dar în timpul de care a avut nevoie ca să rostească astea trei cuvinte, inima mi-a fost sfâșiată și tocată mărunt, apoi pusă la loc în piept, așteptîndu-se de la ea să știe, cumva, cum să bată iar. (Sky - pag. 156)

(Colleen Hoover - Hopeless)

14 sept. 2014

Hopeless (1)

Toată luna asta, singurul lucru aflat, mai presus de oricare altul, în prim-planul gândirii mele (și știu ca sunt de-a dreptul demnă de plâns pentru asta) e faptul că n-am ajuns niciodată să-l sărut.
Îmi doream incredibil de mult să-l sărut, într-atât, încât știind că n-o să mai trăiesc niciodată experiența asta, am senzația că în pieptul meu e o gaura enormă, căscată. Ușurința cu care am interacționat, felul în care mă atingea, de parcă așa ar fi fost firesc, sărutările pe care mi le depunea prin păr... toate astea erau mici fragmente din ceva cu mult mai mare. Ceva suficient de mare încât, chiar  dacă nu ne-am sărutat niciodată, să merite un soi de recunoaștere din partea lui. Un soi de respect. Dar el tratează ceea ce era pe cale să se dezvolte între noi ca pe ceva greșit, și asta mă doare. Pentru că știu ce-a simțit. Știu că a simțit. Iar dacă a simțit la fel ca mine, știu că încă mai simte.
N-am inima zdrobită, și încă n-am vărsat o singură lacrimă din cauza întregii situații. Nu pot să am inima zdrobită, pentru că, din fericire, încă nu i-am dăruit partea asta din mine. Dar nu sunt într-atât de mândră, încât să nu recunosc că sunt un pic întristată din cauza asta, și știu c-o să mă țină ceva timp, fiindcă mi-a plăcut  mult, foarte mult, de el. Așa că sunt bine. Un pic tristă, și extrem de derutată, dar sunt bine. (Sky - pag. 150-151)

(Colleen Hoover - ”Fără speranță/ Hopeless” - 2013)

9 sept. 2014

Lamento

Rainer Maria Rilke
O, ce departe-s toate
și ce  pierdute-s, ele,
de mult; lumina-mi, poate,
e-a unei stinse stele
de mii de ani. Și parcă,
din prea ciudata barcă
în treacăt, se-auzi
ceva ca un gând rău.
Se auzi
un ceas bătând în casă,-n
care casă?...
Aș vrea să ies din mine, ca să-mi
găsesc sub cerul prea
înalt un adăpost. Aș vrea
să-ngaim o rugă, - poate
că mai există-ntr-adevăr
o stea... Par toate
a se fi stins de multă vreme,- făr'
de una. Pare-mi-se că o știu.
E singura, din fosta salbă,
a cerului, acum pustiu, -
și care sus, ca o cetate albă,
unde sfârșește raza-i, m-adastă și acum.

8 sept. 2014

Excerpts from my Bible ... (6)

Gonește orice necaz din inima ta, și depărtează răul din trupul tău, căci tinerețea și zorile vieții sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:10)

4 sept. 2014

*** (44)

Și gândurile dacă nu pentru mine ți-s,
La ce mi-ai aminti-o așa de-nveninat?
Că parcă și-n bolnavul, dulcele meu vis,
Dorind, iubindu-te, m-aș face vinovat.

Iară glas dacă voi da la deșănțatu-mi chin,
Cuvintele-mi umile te vor atinge cât?
Și ce vei pierde gene lungi plecându-ți lin?
Să nu arăți că eu te-am revoltat atât?

Nu înțelegere. Mâhniri jucate doar
În mine-ar înflori nespusă bucurie.
Sărmanului poet smintit, un singur dar:
Frumosul chip să-ți prindă-n coala de hârtie.
(A.A. FET - 16 iunie 1890)

*sursa poza => AICI

31 aug. 2014

Să tai întunericu-n două

Virginia Carianopol
Încă odată,
Azi-noapte
În somn am visaqt,
Cai cu  oase de aur
Luminând universul
Eu, în genunchi te rugam
Te rugam ...
Ca pe îngerul meu păzitor
Să tai întunericu-n două,
Cu aripa.
*sursa poza => AICI

30 aug. 2014

Speranța


Mihai Eminescu
Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.

Precum  călătoru, prin munță rătăacind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Așa-i speranța - c-un licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-odată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Și blestemă cerul și soarta,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i lla sân,
Privirea-de lacrime plină,
Văzând geniile morții se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de grație plin
Și uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Și fața-i umbrește cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strange mai tare.

Așa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiți de talazuri, furtun,
Izbiți de orcanul ghețos și urlând,
Speranța îi face de uită de vânt,
Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,
Speranța-a lor frunte-nsenină,
Speranța cea dulce de plată în cer,
Și face de uită de-a morții dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină,

Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.
(1866, 11/23 septembrie)

24 aug. 2014

Pieces of genius (17)


Eu singur n-am cui spune cumplita mea duere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

Murindului speranța, turbării ăzbunarea,
Profetului blestemul, credinței Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ți, care mă-nvenină,
Nimica, doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din fața ta senină,
Din ochiul tău senin.
(Mihai Eminescu - ”Amorul unei marmure” - S4-6)

*sursa poza => AICI

22 aug. 2014

Sunt întrebat

Virgil Carianopol
Sunt întrebat ades de semeni
Din ce se face-o poezie
Și ce se pune-n ea anume,
Ca să reziste la vecie.

Nu știu răspunde, dar eu totuși
O fac cum pot: din orice-ar fi,
Din ce e azi, ce văd în mâine
Și tot ce vieții-ar trebui.

O fac așa precum aș face
Un pod pentru contemporani,
Pe care-aș vrea să poată trece
Și oameni și mașini și ani.

Da-n loc de ciment pun iubire,
Întind idei în loc de fier,
Pun dragoste de țară, gânduri,
Istorie și un pic de cer.

Mai torn apoi, s-o fac mai tare:
Un sac cu vis, cu dor, cu har,
Amestec tot și pun în forme,
Atât cât este necesar.

Că tot ce-am pus o să rămână,
Eu, cel de azi nu voi afla.
Aceasta o va spune timpul,
Acelora ce vor urma.

*sursa poza => AICI

21 aug. 2014

Prin constelația Peștilor

Virginia Carianopol
Tu pe un țărm,
Eu pe celălalt,
Mituind întunericul,
Ca și cum ne-am plimba
Prin câmpiile boreale...
O dulce nepăsare trece
Prin constelația Peștilor
Și pajiști de speranțe
Se-nvolbură de verde crud...
Mătăsurile sufletului
Se aud foșnind
Și se îngemănează cumpene de sare,
Și se îngemănează cumpene de iarbă,
Pe un țărm tu,
Pe celălalt eu,
Mai vâslind încă,
Și încă,
Prin arborii luminii.

*sursa poza => AICI

20 aug. 2014

Usor prin aer

Virginia Carianopol
Tu treci portaluri cu lună,
Oglinzi de iarbă tremurând,
Văslesc prin aer fluturii de ceară,
Păduri de sticlă-nveșmântând.
Ușor
Prin aer se destramă,
Fuioarele de ploi
Își plimbă un licorn melanholia,
Cu pleoapa însingurată
Peste noi...

19 aug. 2014

Fluid

Noi doi,
Din arse tărâmuri
Alunecăm
Printr-un vid înflorit
Prin somnuri lungi de ceară
Imaginare zăpezi
Închipuind.
(Virginia Carianopol)