Misterele nopții

Mihai Eminescu

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetișor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe șopotinde,

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă ușurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre albicioase

Ca și fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Și se sting ca două stele,

Care-n nuntă,ușurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca și fluturii de ușor

Saltă Eros nebunește.

Îl dezmiardă, l-ncălzește

Cu un vis de tainic dor.

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al noptii mire

Cu fantastica-i șoptire,

Le răsfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme ușurel,

Câte inime râzânde

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori

Unui lumea-i acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori!

(1866, 16/28 decembrie)