Rafael Alberti
Dacă fluieratul unui băiat e semnul care
face să lumineze ramurile
și să se renască din somn balcoanele create pe
neștiute de o rândunică pentru ca văzduhul
să le orchestreze,
văzduhul îngropat în harpele pe care burnița
le face să tresară deodată -
fă tu astfel ca moartea mea să se desprindă lin
de cerurile care se caută și nu se întâlnesc.
Cine m-a amăgit aprinzându-și sufetul la înălțimile
unde glasurile au acum bătaia de aripi a unei
păsări înecate?
Aceste nopți se năruie cu căință că ele au
născocit nălucile înghețate.
Spuneți-mi rămas bun aproape de trei ori,
din ungherele cele mai întunecate.
E singurul lucru pe care îl cer.
Căci nu-mi aduc bine aminte dacă pe tine te-am
cunoscut în adâncul apelor,
dacă pe ea a trezit-o izbitura unei pietre
de potcoavele cailor,
sau dacă aceleia i-au dat viață oglinzile care
adună frigul ochilor ce dezgheață.
Uitare,
uitare și lacrimi pentru luminile care se
cred de-acum pururi pierdute...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu