Toată luna asta, singurul lucru aflat, mai presus de oricare altul, în prim-planul gândirii mele (și știu ca sunt de-a dreptul demnă de plâns pentru asta) e faptul că n-am ajuns niciodată să-l sărut.
Îmi doream incredibil de mult să-l sărut, într-atât, încât știind că n-o să mai trăiesc niciodată experiența asta, am senzația că în pieptul meu e o gaura enormă, căscată. Ușurința cu care am interacționat, felul în care mă atingea, de parcă așa ar fi fost firesc, sărutările pe care mi le depunea prin păr... toate astea erau mici fragmente din ceva cu mult mai mare. Ceva suficient de mare încât, chiar dacă nu ne-am sărutat niciodată, să merite un soi de recunoaștere din partea lui. Un soi de respect. Dar el tratează ceea ce era pe cale să se dezvolte între noi ca pe ceva greșit, și asta mă doare. Pentru că știu ce-a simțit. Știu că a simțit. Iar dacă a simțit la fel ca mine, știu că încă mai simte.
N-am inima zdrobită, și încă n-am vărsat o singură lacrimă din cauza întregii situații. Nu pot să am inima zdrobită, pentru că, din fericire, încă nu i-am dăruit partea asta din mine. Dar nu sunt într-atât de mândră, încât să nu recunosc că sunt un pic întristată din cauza asta, și știu c-o să mă țină ceva timp, fiindcă mi-a plăcut mult, foarte mult, de el. Așa că sunt bine. Un pic tristă, și extrem de derutată, dar sunt bine. (Sky - pag. 150-151)
(Colleen Hoover - ”Fără speranță/ Hopeless” - 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu