***(12)

Ce timp de noapte! Aer de cleștar,

Pământul de miresme amețit...

Eu, fericit, cu sufletul în jar,

Rosti-voi ce, odată, n-am rostit.

Ții minte oare ultima-ntâlnire?

Tot într-o seară-a fost. Nu se clintea un ram,

Tu așteptai schimbând nădejdea pe mâhnire,

Căci eu tăceam... Căci eu nu te iubeam.

Minute grele și inima mult grea

Și gânduri supărate, făr de rost și rând...

Durea tăcerea ta, durea tăcerea mea -

Zăbranic pe-adevăr și pe cuvant.

Ci-n seara asta, ție sclav, înfiorat,

Îți cat în ochi, destinul să-mi citesc.

Dacă-am tăcut atunci; acum cu-adevărat

Eu te iubesc! Eu jur că te iubesc!

(A.A. Fet - 1854)

Vernalis

Savoarea mierii buzelor spre seară

Ca-n faguri de ferestre dezbrăcate

Cu păsări de lumină secerate

Prin golul din brațe, să ne doară -

Ceva demult, un înger pe retină

Zvântat; silabă dintr-un psalm ucis

Ori poate numai umbra roșie - lumină

A versului înmormântat în Vis?

(Eugen Evu)

Proverbe Latine/Latin Proverbs (8)

Qui nescit dissimulare nescit regnare. = Cine nu știe să se prefacă nu știe să conducă.

In vestimentis non est sapientia mentis. = Înțelepciunea minții nu se află în haine.

Plebs bene vestitum! Putat esse peritum. = Plebea crede că omul bine îmbrăcat este și priceput.

Îmbrățișarea

Îmbrațișarea este sănătoasă. Ajută sistemului imunitar, vindecă depresia, reduce stresul și aduce somnul. Îți dă putere, te întinerește și nu are efecte secundare neplăcute. Îmbrățișarea nu este altceva decât un medicament miraculos.

Îmbrățișarea este absolut naturală.

Este organică, dulce, fără ingrediente artificiale, nepoluantă, neostilă mediului înconjurător și sută la sută hrănitoare.

Îmbrățișarea este cadoul ideal.

Minunată în orice ocazie, amuzantă când o oferi, dar și când o primești, arată că nu ești indiferent și este pe deplin returnabilă.

Îmbrățișarea este practic un lucru perfect. Nu necesită baterii, nu se uzează, este ferită de inflație, nu presupune rate lunare, nu poate fi furată și nu se impozitează.

Îmbrățișarea este o resursă prea puțin folosită, cu puteri magice. Când ne deschidem inimile și brațele, îi încurajăm și pe alții să facă la fel.

Gândiți-vă la oamenii din viața voastră. Există cuvinte pe care ați dori să le rostiți? Aveți îmbrățișări pe care ați dori să le oferiți? Așteptați și sperați ca altcineva să facă primul pas? Vă rog nu mai așteptați! Fiți dumneavoastră primii!

(Charles Faraone)

(preluare din seria: Supă de pui pentru...)

PS: Sarbatori fericite!!!

Proverbe Latine/Latin Proverbs (7)

Am inimicis tuis separare at ab amicis tuis attende. = Îndepărtează-te de dușmani și ia aminte la prieteni.

Prima charitas incipit ab egome. = Prima afecțiune începe cu mine.

Proverbe Latine/Latin Proverbs (6)

Nil homini certum est. = Omul nu e sigur de nimic.

Expertus metuit. = Cel pățit se teme.

Arma armis propulsantur. = Armele se resping cu arme.

Ghitara

Începe plânsul

ghitarei.

Se sparg cupele arborilor

pline cu dimineață.

Începe plânsul ghitarei.

E inutil

s-o faci să tacă.

Plânge monoton.

Cum plânge apa

Cum plânge vântul

peste zăpadă.

E cu neputință

s-o faci să tacă.

Plânge lucrurile

pierdute departe.

Nisipul Sudului fierbinte

visând camelii albe.

Plânge săgeata fără țintă

amurgul fără zori

și prima pasăre

moartă în ramuri.

O, ghitară!

Inimă rănită

de cele cinci săbii.

(Federico Garcia Lorca)

*** (11)

Jar de tineri zori îmi pare

Că-n obraz de floare-ți joacă.

Aburi albi în răsuflare,

La gât blană-n promoroacă.

Numai că n-asculți de mine,

Moi zulufi ți-au cărunțit.

După ore de patine,

Tihna-n casă-i de dorit.

De iubire ne vom spune

Până lângă dimineață? ...

Geruri or veni și-or pune

În tot geamul flori de ghiață.

(A.A. Fet - 1842)

Piatra nestemată

Focul topește ceara, dar călește oțelul.

Odinioară, după cât se spune, pe vremea când mai trăiau zânele, pădurile din munții de la miazăzi erau mult mai stufoase decât astăzi, erau cele mai-nalte păduri care se ridicau până la țărmurile mării. Și tot pe-atunci se zice că trăia un cneaz vestit de crud, care-ngrozise cu răutatea lui toți oamenii din munți.

Iar în pădurile acelea era un trunchi ce-și înălțase coroana până-n nori. Cneazul nu putea să îndure să fie ceva prea mare pe pământ. I se părea că ar știrbi din strălucirea pe care-o avea el.

A poruncit deci unui pădurar pe nume Noe, să taie trunchiul până seara, să-l facă bucățele pentru foc.

A tăiat pădurarul trunchiul, dar acesta, când s-a prăvălit, l-a izbit cu o rămurică. Iar rămurelele cele mai mici ale copacului erau mai mari decât cele mai groase trunchiuri pe care le-ați văzut vreodată voi. Atât de tare l-a lovit această rămurică pe pădurar, încât el a căzut bolnav.

Din fericire, avea Noe un vecin bun. Se numea Ion. L-a chemat la coliba lui și l-a rugat să facă el trunchiul bucăți, altminteri cneazul o să-l osândească. S-ar putea întâmpla să-i ia și viața, pentru că nu i-a împlinit toată porunca.

Vecinul, Ion, era un om prea cumsecade și s-a-nvoit să plece la pădure. Dar, cum a dat o dată cu toporul în trunchiul doborât de Noe, s-a ivit o scorbură.

” Într-un copac atât de falnic să fie scorbură?! și-a zis în sine Ion. Mare minunăție! Zău așa... ” Și a mai dat încă o dată cu toporul.

Scorbura s-a lărgit și mai tare. A curs din ea toată făina de putregai. Și în făină s-a văzut o piatră nestemată, mare cât oul de găină. A luat îndată piatra și-a fugit cu ea la Noe.

- Tu ai doborât trunchiul, a spus el, piatra este a ta, s-o stăpânești în bună pace.

- Cinstite prieten, a grăit și Noe, nu-i drept ce faci. Tu ai aflat această piatră, ție ți se cuvine să o stăpânești cu sănătate...

Pe când se îmbiau ei astfel, a auzit și cneazul de piatra nestemată. A-ncălecat pe calul ce mai iute și, năvălind la casa cea săracă a lui Noe, a răcnit tare:

- Eu sunt acela care am dat poruncă să se doboare trunchiul din pădure, eu sunt stăpânul vostru al tuturora, deci piatra e a mea! Iar vouă o să vă tai capetele, pentru că ați îndrăznit să o atingeți!

Cum a rostit cuvintele acestea cneazul, și cum a vrut să prindă-n mână piatra nestemată, din ea a izbucnit o flacără ce l-a cuprins și l-a-mpietrit pe loc.

S-au uitat oamenii mai bine și-au văzut pe zâna cea bună a pădurilor în văl de horbote și păr bălai pe umeri. A rostit zâna:

- Tu, Noe, ai o fată și Ion are-un flăcău. Ei se-ndrăgesc de mult. A lor să fie piatra și să trăiască împreună fericiți...

Abia atunci s-au dumirit cei doi vecini că zâna bună a pădurilor orânduise astfel lucrurile, ca să le-ncerce cinstea tuturora și să se săvârșească totul după dreptate.

Au împlinit deci voia zânei și-au făcut o nuntă mare feciorului și fetei care se îndrăgeau.

Au trăit apoi multă vreme cu toții, îndestulați și mulțumiți, acolo în pădurea cea-naltă din munții de la miazăzi, că se dusese vestea despre ei până pe țărmul mării cea veșnic zbuciumată și încă mai departe.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Proverbe Latine/Latin Proverbs (5)

Celsae graviore casu decidunt turres. = Turnurile înalte se prăbușesc într-o cădere mai grea. (Horatius)

Quem poenitet peccasse paene este innocens. = Cine se căiește că a greșit este aproape nevinovat.

Qui gladio ferit gladio perit! = Cine scoate sabia de sabie va pieri.

*** (10)

Îndrăgit-ai, fată, văd,

Nopțile de lună pline:

Zorii află pe omăt

Urme fine de botine.

Știu, sub apele lunare,

Timpul nopții, clar și mut,

Pace nu și-ndemnuri n-are

Pentru somn în așternut:

Ceru-i ars de nestemate,

Crengile-s de raze grele,

Luna, din tărie bate

Ținte, pe omăt, de stele.

Doar un duh, mișcând din gene;

Să nu iște vreo vâltoare

Ce-ar ascunde sub troiene

Fir de dor și de cărare.

(A.A. Fet - 1842)

Romanța pelerinului

Ion Minulescu

Sunt obosit de drum și-aș vrea

Să dorm trei nopți,

Trei vieți în șir,

Culcat pe-un așternut,

Așa

Cum dorm culcați în cimitr

Toți sfinții din altare,

Cu pumnii-ncrucișați pe piept.

Din somnul fără deșteptare

Aș vrea să nu mă mai deștept...

Cei ce-au pornit-naintea mea,

Bătătorind poteca lungă,

Și-au năzuit ce nu era

În rostul vieții scris s-ajungă

Cei ce-au pornit, cu mii de ani 

Naintea mea, pe-același drum,

Au adormit pe sub castani

Demult,

Și dorm uitați și-acum...

Și dintre cei porniți cândva,

Mânați-spre-aceleași înnorate

Și mute zări-de-aceeași stea,

Un singur pelerin mai bate

La poarta liniștii...

El pare

Că-ndurerat ca Prometeu,

E mort de mult...și tot nu moare -

Și-acest biet pelerin sunt eu!...

Proverbe Latine/Latin Proverbs (4)

Abundans cautela non nocet. = Prudența exagerată nu dăunează.

Sera tamen tacitis poena venit pedibus. = Deși întârzie pedeapsa vine totuși cu pași tăcuți.

Alea iacta est! = Zarurile au fost aruncate! (Caius Iulius Caesar Imperator)

Iazuri

Chiparoși.

(Apă stătută.)

Plop.

(Apă cristalină.)

Răchită.

(Apă adâncă.)

Inimă.

(Apă-nlăcrimată.)

(Federico Garcia Lorca)

*** (9)

În vrăjită pace,

Oră mult senină:

Șesul alb ce tace

Pe sub lună plină.

Ceruri luminate

Și omăt curat,

Sănii depărtate,

Zbor însingurat.

(A.A. Fet - 1842)

Celor șase corzi

Ghitara

face să plângă visele.

Suspinul sufletelor

pierdute

iese din gura ei

rotundă.

Și precum un păianjen

țese o mare stea

să vâneze lacrimile

ce plutesc în negru-i

izvor de lemn.

(Federico Garcia Lorca)

*** (8)

Vânt plecând - venind,

Murmur de alint,

Ochii ce s-aprind

Clipelor târzii.

În cuvânt trecut

Doru-i ca sub lut;

Chinul său cel mut

Numai tu îl știi.

(A.A. Fet - 31 ianuarie 1887 - huh? 100 de ani si ceva luni inainte sa exist eu ;)))

Pe din două

Urciorul nu merge de multe ori la apă, ci, ori se sparge, ori se crapă. Și de sapi groapa altuia, se-ntâmplă să cazi tu cel dintâi în ea...

Odată, se-așezase, se pricopsise, la curtea unui vodă, un baș-boier, adică boier mare, pe nume Borbea.

Și sta boierul în pridvor la vodă. Nu da voie nimănui înăuntru, de nu-i da lui o dijmă.

Se nărăvise rău boierul; lua de la târgoveți, lua și de la țărani.

Și, cu năravul ăsta, se îngrășase bine boierul, își rotunjise și averea.

Era o slujbă bună, cum vă spun.

S-a-ntâmplat însă să fie trăitor în vremea aceea și un fecior de țară. Se chema Pipăruș.

Era vestit flăcăul în staul lui, făcuse multe, nu se temea nici de boier, de nimenea nu se temea.

Dar a venit ispravnicul în sat. I-a luat două oițe. Cu japca i le-a luat. Atât avea flăcăul moștenire de la tătucă-su, bătrânul care se prăpădise.

A hotărât atunci să plece, s-ajungă pân-la vodă, și să-l întrebe dacă se află la el cumva dreptatea ce i-o răpiseră boierii.

A plecat flăcăul, a mers...

N-avea de unde ști pe unde-i târgul cel mare, unde se află vodă. A-ntrebat el pe drum pe fiecare... (Mai bine-ntrebi de două ori, decât să rătăcești o dată!...) N-avea timp de pierdut.

Cum a ajuns la curte, s-a urcat în pridvor, a vrut să suie în cămări la vodă.

Numai că Borbea, baș-boierul, ce păzea? S-a repezit la el:

- Ia stai, oprește-te flăcăule, ce te grăbești așa, crezi că ești pe moșia ta? I-a și pus mâna-n piept. Ce vrei, ce poftești de la vodă?

I-a spus flăcăul tot necazul.

- Așa e treaba? a grăit boierul. Ei bine, ca să intri, trebuie, băiete, să-mi plătești niște galbeni...

- N-am nici un galben, a răspuns feciorul, mă duc după oițe...

- Atunci uite, a zis iar baș-boierul, te las cu o-nvoială, ca tot ce ți-o da vodă să-mparți cu mine, de-or fi cele două oițe, de-o fi vreun ajutor în galbeni, de-o fi orișice-o fi...

- Bine, boierule! glăsuiește feciorul, cu blândețe. Mă învoiesc... (Însă pisica blândă zgârie rău!...)

Și intră Pipăruș la vodă.

Îi spune vodă:

- Ce e, flăcăule? Ai vreun necaz?

Răspunde Pipăruș:

- Privește-mă la față și întreabă-mă de viața!... Îi spune apoi tărășenia, se roagă de dreptate.

Vodă rânjește. Cum o să-și asuprească el boierii?

Ba încă îl gonește, îi mai dă și-un picior în spate.

În clipa aceea Pipăruș își aduce aminte și de boierul hoț de la intrare, de baș-boierul Borbea.

Se duce iar la vodă, îi cade la picioare și se roagă:

- Măria Ta, dă-mi încă un picior în spate, că țin la lovituri...

Să nu dea vodă-ntr-un țăran? Îl mai lovește-o dată.

Dă mai tare...

Pipăruș iese cam în brânci. În pridvor, baș-boierul îl întreabă:

- Spune-mi pe dată ce-ai primit? Să-mi dai și mie jumătate din ce-ai luat...

- Îți dau, cum nu, cinstită socoteală!... îi zice flăcăul.

Și, dornic să se răcorească oleacă, izbește pe boierul Borbea cu piciorul, așa de bine, că-l dă de-a rostogolul.

Cade boierul huruind pe scări. Începe zgomot, zarvă... Ce să fie? Iese și vodă afară, cu anteriul după el, târâș. Și strigă:

- Ce este aici? Ce s-a întâmplat?

- A dar feciorul ăsta, Pipăruș, în mine, cu piciorul! răcnește baș-boierul.

- Mi-a cerut jumătate din ce m-ai miluit măria ta, a spus flăcăul. I-am dat și eu cu cinste, cu dreptate, după făgăduială, un picior... Măria ta nu mi-ai dat două?... Da-i greu boierul și-a căzut de-a dura... Poate și-a frânt vreo coastă, nu știu bine, poate și-a spart măselele... Dar eu nu sunt de vină. I-am dat ce mi-a cerut...

Grăiește astfel, și-și ia în grabă tălpășița, să nu mai dea de vreo năpastă.

Urciorul nu merge de multe ori la apă, ori se sparge, ori se crapă...

Așa și cu boierul Borbea și Pipăruș al nostru din poveste.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Proverbe Latine/Latin Proverbs (3)

Fortiter malum qui partitur, idem post partitur bonum. = Cine îndură curajos răul atrage apoi și binele.

Debilis ac fortis veniuntad lumina mortis. Pulvis et umbra sumus!... = Și cei slabi și cei puternici ajung în fața morții! Suntem pulbere și umbre!...

... de mortuis nil nisi bene ... = ... despre morți numai de bine ...

Ora stelelor

Liniștea nopții rotundă

peste pentagrama

infinitului.

Ies dezbrăcat în stradă,

sătul de versuri

pierdute.

Întunericul ciuruit

de cântecul greierilor

saltă, asemeni vâlvătăilor

unor sunete moarte.

Lumină muzicală

perceptând

spiritul.

Schelete a mii de fluturi

adorm în carnea mea

și-o tinerețe de brize nebune

peste râu.

(Federico Garcia Lorca)

Proverbe Latine/Latin Proverbs (2)

Festina lente. = Grăbește-te încet.

Honor est honorantis. = Meritul este al celui care cinstește.

Praemonitus, praemunitus. = Prevenit, asigurat.

Proverbe Latine/Latin Proverbs (1)

Stultitia est, timore mortis! = E o nenorocire să mori de frica morții!

Eripitur persona, manet res. = Omul piere, lucrul rămâne.

Sero venientes males sedenter. = Cine vine târziu ocupă locuri proaste.

Mii de mulțumiri...

Mii de mulțumiri Ți-aducem, o, Isuse, Bunătate!

Pentru Duhul ce rodește în noi roade-mbelșugate:

Bucuria și răbdarea, dragostea, credincioșia,

Înfrânarea și blândețea, pacea Ta și armonia.

Jertfa inimilor noastre n-o să poată niciodată

Înde-ajuns să-Ți mulțumească pentru jertfa Ta curată.

Noi suntem doar picătura, dragostea Ta e oceanul,

Noi scânteia, Tu vulcanul, noi un spic, Tu ești tot lanul!

Bogății fără măsură, tot ce-avem, sunt de la Tine,

Harul vieții, darul păcii, bucuriile depline;

Tu-nceputul tuturora, Tu izvorul fericirii,

Tu ești Stânca mântuirii, ești făclia nemuririi.

Îndurarea Ta, Isuse, mai de preț e decât viața,

Fără Tine nu-i lumină, noaptea-nghite dimineața;

Fără Tine nu e pace, nu e vers și poezie,

Nu e har și veselie, nici slăvita-mpărăție!

Dar cu Tine și prin Tine, toate le avem, Isuse,

Ni le dai să știm ce haruri ai în slava Ta ascunse;

Și mereu deschizi cortina, să vedem ce nestemate

Încă ai să ne mai dărui, fără seamăn, nevisate!

Și când într-o zi vei spune: ”Vino astăzi, vin' acasă!”

Și trudit voi lăsa crucea într-o vale-ntunecoasă,

Mă voi întreba, Isuse, lângă poarta de rubine,

Cum atâta strălucire pentru un pribeag ca mine?

(Valentin Popovici)

Quote 4

A înțelege și a fi înțeles,

a cunoaște, a cunoaște cu adevărat ceea ce gândește celălalt;

a spune ceea ce dorești și

a fi sigur că este acceptat ca o valoare

sau cântărit atent fără a fi respins,

a fi tu, ”tu” cu adevărat,

și a ști că ești iubit -

Asta înseamnă a fi aproape de cer.

(Gloria Okes Perkins)

Mateiaș gâscarul la oaste

Nu-i de rușine nici un meșteșug. Oricare-i bun, numai să-l faci cum se cuvine...

Lui Mateiaș îi plăcea tare mult să crească gâște. Odată, într-o vară, când se afla pe malul unui râu, cu gâștele, au venit însă oamenii de la curte. Prindeau flăcăii cu arcanul și îi duceau la oaste.

Au azvârlit arcanul. L-au prins și pe flăcăul nostru de gât, l-au luat cu ei.

Atâta-i plăcea feciorului acesta meșteșugul care-l făcea, că la plecare a luat cu sine gâsca lui cea mai dragă, pe Roji. A luat-o-n brațe și-a purtat-o până la curtea regelui.

Ce-a mai râs regele când a aflat că Mateiaș a luat cu sine și gâsca la oștire!

A râs și-a spus așa:

- O fi el, Mateiaș acesta, un năzdrăvan, precum se spune... (Făcuse Mateiaș și pân-atuncea mulțime de năzdrăvănii, de se dusese vestea...) Da'are meșteșug de rând...

Aflase Mateiaș și se-ncruntase. Și hotărâse - la vremea când i-o veni bine - să-i răsplătească regelui tot cu-o năzdrăvănie aceste vorbe de ocară.

Mai trece-o lună, mai trec două... Învață Mateiaș câte sunt de-nvățat la oaste. Vine o zi când trebuie să-i slujească regelui, de strajă, într-o grădină, la palat.

Știa că prin grădina asta trecea ades și regele.

Se înțelege cu soții săi, oștenii, și le făgăduiește că o să-l pună chiar pe rege să-i îngrijească pasărea.

O ia cu el pe Roji și stă... Stă el în strajă un timp și iacătă și regele.

Venea-n haine schimbate prin grădină, să vadă ce mai e și dacă străjile-s la locul lor.

Cum merge regele așa, vede pe Mateiaș cu gâsca. Și Mateiaș nu-i dă onorul. Se supără nespus de tare regele și-i strigă:

- Măi Mateiaș, tu știi cine sunt eu?

Mateiaș face pe nepăsătorul:

- Oi fi căprarul?

- Mai mare sunt! se-ngâmfă regele.

- Oi fi atunci sergentul! face flăcăul mai pe prostul.

- Nu ai ghicit nici de astă dată.

- Oi fi vreun ofițer?

- Mai mare sunt.

- Poate-i fi general.

- Sunt și mai mare! se umflă regele în pene mai mult decât o gâscă.

- Că n-oi fi însuși regele? face gâscarul atuncea pe miratul.

- Ba el sunt! zice regele, crezând că Mateiaș va cădea jos de frică.

- Dacă-i așa, râde cu toată gura Mateiaș, na, ține bățul asta, mână pe Roji mai încolo, să-ți dau onorul!...

Regele a rămas ca trăznit. L-a uluit, pesemne, îndrăzneala lui Mateiaș. A luat apoi în mână bățul. A dat pe Roji mai încolo.

Și Mateiaș i-a dat onorul.

Regele a primit onorul, ducându-și bățul de gâscar la pălărie. Roji sta lângă el și gâgâia. Iar de prin tufișuri, pe ascuns, râdeau oștenii de să se prăpădească, văzând pe rege c-a ajuns gâscar.

Numai că regele nici chiar atunci n-a priceput că Mateiaș și-a bătut joc de el.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

*** (7)

Va fi și mâine vreme bună

Lăstunii zboară fulgerat.

Apusu-n vatra lui s-adună

Cu purpură de jar curat.

În golf corăbii dorm ca moarte.

Sub flamuri fără de mișcare

Fugit-au zările departe

Și geana-ntinsului de mare.

Scad raze-n taină din putere,

Cum blânde umbrele s-așează,

Iar tot nu simți că ziua piere

Și nu gândești că se-nnoptează.

(A.A. Fet - 1845)

Quote 5

Dacă există lumină în suflet,

Omul va fi frumos.

Dacă există frumusețe în om,

Este armonie în casă.

Dacă în casă este armonie,

Va fi ordine în țară.

Dacă în țară este ordine,

Atunci va fi pace în lume.

(Proverb chinezesc)

Noapte

Făclie, candelă,

felinar, licurici.

Constelația

săgeții.

Ferestruici de aur

tremură,

și peste zori se leagănă

cruci suprapuse.

felinar, licurici,

Făclie, candelă.

(Federico Garcia Lorca)

Liniște

Ascultă, fiule, liniștea.

E o liniște ondulată

în care se prăbușesc văi și ecouri

și care-apleacă frunțile

către pământ.

(Federico Garcia Lorca)

Șoricelul trufaș

Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:

- Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii...

- Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și cea mai înțeleaptă din toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.

- De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoareci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară... Hai să ne-ndestulăm cât vom putea...

- Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!...

- Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.

- Am... am să... să omor pisica!... a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.

- Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjoară pământul. Acum e prea târziu... Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu...

- Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te amesteca în treburile mele...

Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te învață de bine...

Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât nu îi vorbise încă nimeni.

- Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu, din trufie!

- Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.

- Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.

- Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să ma duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă... Pe urmă am să mai văd eu ce-am să mai fac...

- În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna, din colțul ei...

Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.

Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hanului. Și n-a mai fost decât un drum - cât să vă spun?... de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute, acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.

Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.

- Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el, tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.

Și, fără să aștepte răspunsul celorlați șoareci, s-a urcat pe o ladă, de-acolo, pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chihlimbariu.

- Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.

Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a-ntors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt capăt l-a luat în bot și a-nceput să sugă.

A supt el ce-o fi supt și-a simțit că-i vine o veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse în bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.

Juca și chițăia:

” Tot pe loc, tot pe loc,

Să bat labele cu foc,

Că eu nu mă tem deloc,

Fac pisica ghemotoc

Și-o arunc în poloboc!

Tot pe loc, tot pe loc...”

Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:

- Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!...

Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga spre fârtați:

- Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica s-o văd, s-o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!...

- Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci că te-aude, frățioare!... Și iese vreo năzdrăvănie... Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești...

- Ce face, măi?! striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege peste întreaga șoricime... Plecați, lăsați-mă, mă răfuiesc eu singur cu pisica!...

- Taci, frățioare, noi ne ducem... șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.

- Bunica nu știa ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico! Unde ești, pisico? Vino să te ucid...

Atunci... atunci, iubiții mei - parcă nu-mi vine nici să povestesc!... s-a auzit un miorlăit:

- Miau!... Miau!... Aicea sunt! Care mă cheamă?... Am venit!...

Și s-a ivit în pivniță pisica.

Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.

Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.

- Cine mă cheamă atât de tare? Miau!... Miau!... Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă...

- Eu... te chemam... a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau... să te ucid... nu... nu. Ai... ai înțeles... gre...greșit... Vream numai... să... să te poftesc... la nunta mea...

- Iacătă, sunt aici, a spus pisica.

Și-a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:

- Iacătă, am venit. Hai să ne nuntim...

Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să s-ascundă undeva. S-a-ntors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a lunecat în vinul cel chihlimbariu.

Vinul a clipocit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș, s-a scufundat.

Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:

- A pierit!... S-a-necat în vinul cel chihlimbariu...

Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.

Bătrâna a început să plângă. Orișicum îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:

- Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă nu trebuie să umble cu cuțitul!... Iar întâmplarea să vă fie de pildă.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

*** (6)

Greu sub negrul noptii cort

Negurile-mi să le port.

Lângă duhul casei orb,

Neguri sufletul mi-l sorb;

Lângă duhul cel bătrân,

Am doar neguri de stăpân.

Iară zilele îmi plac:

Pot, când toate-n juru-mi tac,

Gândul gliei să-l ascult -

Viu și tânăr și demult.

Nu-i spre mine tainic ropot,

Cuget treaz am, suflet slobod.

Timpului ce pierd și-adun

I-aș striga: ”sunt eu!”. N-o spun.

(A.A. Fet - 15 septembrie 1982)

Puțină lumină

Gabriel Rusu

Prelungă și rece se-apropie noaptea

Va ploua inimă, va ploua-n seara asta...

Vezi timpul tot ne mai iubește

Bătrâna pendulă uitată-n perete

Măsoară mărunte minutele celeste

Și-n capătul zilei de har se oprește.

O, lumină acum e puțină

Să nu te superi pe mine

Mai bine spune-mi, ziua de mâine

Ce plină va fi de lumină.

Privește, nourul își scutură creasta

Va ploua inimă, va ploua-n seara asta

Umbrele nopții se strâng la fereastră

S-aprindem în grabă candela noastră.

Cântec cu mișcare

Federico Garcia Lorca

Ieri.

(Stele

albastre.)

Mâine.

(Steluțe

albe.)

Azi.

(Visez o floare adormită

în valea rochiei.)

Ieri.

(Stele

de foc.)

Mâine.

(Stele

violete.)

Azi.

Această inimă, Doamne!

Această inimă ce bate!

Ieri.

(Amintire

de stele.)

Mâine.

(Stele

stinse.)

Azi.

(Mâine!...)

Voi ameți oare,

în barcă?

O punțile de azi,

pe drumuri de apă!