Piatra nestemată

Focul topește ceara, dar călește oțelul.

Odinioară, după cât se spune, pe vremea când mai trăiau zânele, pădurile din munții de la miazăzi erau mult mai stufoase decât astăzi, erau cele mai-nalte păduri care se ridicau până la țărmurile mării. Și tot pe-atunci se zice că trăia un cneaz vestit de crud, care-ngrozise cu răutatea lui toți oamenii din munți.

Iar în pădurile acelea era un trunchi ce-și înălțase coroana până-n nori. Cneazul nu putea să îndure să fie ceva prea mare pe pământ. I se părea că ar știrbi din strălucirea pe care-o avea el.

A poruncit deci unui pădurar pe nume Noe, să taie trunchiul până seara, să-l facă bucățele pentru foc.

A tăiat pădurarul trunchiul, dar acesta, când s-a prăvălit, l-a izbit cu o rămurică. Iar rămurelele cele mai mici ale copacului erau mai mari decât cele mai groase trunchiuri pe care le-ați văzut vreodată voi. Atât de tare l-a lovit această rămurică pe pădurar, încât el a căzut bolnav.

Din fericire, avea Noe un vecin bun. Se numea Ion. L-a chemat la coliba lui și l-a rugat să facă el trunchiul bucăți, altminteri cneazul o să-l osândească. S-ar putea întâmpla să-i ia și viața, pentru că nu i-a împlinit toată porunca.

Vecinul, Ion, era un om prea cumsecade și s-a-nvoit să plece la pădure. Dar, cum a dat o dată cu toporul în trunchiul doborât de Noe, s-a ivit o scorbură.

” Într-un copac atât de falnic să fie scorbură?! și-a zis în sine Ion. Mare minunăție! Zău așa... ” Și a mai dat încă o dată cu toporul.

Scorbura s-a lărgit și mai tare. A curs din ea toată făina de putregai. Și în făină s-a văzut o piatră nestemată, mare cât oul de găină. A luat îndată piatra și-a fugit cu ea la Noe.

- Tu ai doborât trunchiul, a spus el, piatra este a ta, s-o stăpânești în bună pace.

- Cinstite prieten, a grăit și Noe, nu-i drept ce faci. Tu ai aflat această piatră, ție ți se cuvine să o stăpânești cu sănătate...

Pe când se îmbiau ei astfel, a auzit și cneazul de piatra nestemată. A-ncălecat pe calul ce mai iute și, năvălind la casa cea săracă a lui Noe, a răcnit tare:

- Eu sunt acela care am dat poruncă să se doboare trunchiul din pădure, eu sunt stăpânul vostru al tuturora, deci piatra e a mea! Iar vouă o să vă tai capetele, pentru că ați îndrăznit să o atingeți!

Cum a rostit cuvintele acestea cneazul, și cum a vrut să prindă-n mână piatra nestemată, din ea a izbucnit o flacără ce l-a cuprins și l-a-mpietrit pe loc.

S-au uitat oamenii mai bine și-au văzut pe zâna cea bună a pădurilor în văl de horbote și păr bălai pe umeri. A rostit zâna:

- Tu, Noe, ai o fată și Ion are-un flăcău. Ei se-ndrăgesc de mult. A lor să fie piatra și să trăiască împreună fericiți...

Abia atunci s-au dumirit cei doi vecini că zâna bună a pădurilor orânduise astfel lucrurile, ca să le-ncerce cinstea tuturora și să se săvârșească totul după dreptate.

Au împlinit deci voia zânei și-au făcut o nuntă mare feciorului și fetei care se îndrăgeau.

Au trăit apoi multă vreme cu toții, îndestulați și mulțumiți, acolo în pădurea cea-naltă din munții de la miazăzi, că se dusese vestea despre ei până pe țărmul mării cea veșnic zbuciumată și încă mai departe.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)