Șoricelul trufaș

Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:

- Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii...

- Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și cea mai înțeleaptă din toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.

- De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoareci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară... Hai să ne-ndestulăm cât vom putea...

- Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!...

- Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.

- Am... am să... să omor pisica!... a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.

- Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjoară pământul. Acum e prea târziu... Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu...

- Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te amesteca în treburile mele...

Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te învață de bine...

Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât nu îi vorbise încă nimeni.

- Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu, din trufie!

- Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.

- Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.

- Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să ma duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă... Pe urmă am să mai văd eu ce-am să mai fac...

- În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna, din colțul ei...

Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.

Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hanului. Și n-a mai fost decât un drum - cât să vă spun?... de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute, acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.

Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.

- Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el, tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.

Și, fără să aștepte răspunsul celorlați șoareci, s-a urcat pe o ladă, de-acolo, pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chihlimbariu.

- Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.

Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a-ntors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt capăt l-a luat în bot și a-nceput să sugă.

A supt el ce-o fi supt și-a simțit că-i vine o veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse în bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.

Juca și chițăia:

” Tot pe loc, tot pe loc,

Să bat labele cu foc,

Că eu nu mă tem deloc,

Fac pisica ghemotoc

Și-o arunc în poloboc!

Tot pe loc, tot pe loc...”

Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:

- Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!...

Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga spre fârtați:

- Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica s-o văd, s-o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!...

- Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci că te-aude, frățioare!... Și iese vreo năzdrăvănie... Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești...

- Ce face, măi?! striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege peste întreaga șoricime... Plecați, lăsați-mă, mă răfuiesc eu singur cu pisica!...

- Taci, frățioare, noi ne ducem... șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.

- Bunica nu știa ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico! Unde ești, pisico? Vino să te ucid...

Atunci... atunci, iubiții mei - parcă nu-mi vine nici să povestesc!... s-a auzit un miorlăit:

- Miau!... Miau!... Aicea sunt! Care mă cheamă?... Am venit!...

Și s-a ivit în pivniță pisica.

Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.

Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.

- Cine mă cheamă atât de tare? Miau!... Miau!... Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă...

- Eu... te chemam... a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau... să te ucid... nu... nu. Ai... ai înțeles... gre...greșit... Vream numai... să... să te poftesc... la nunta mea...

- Iacătă, sunt aici, a spus pisica.

Și-a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:

- Iacătă, am venit. Hai să ne nuntim...

Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să s-ascundă undeva. S-a-ntors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a lunecat în vinul cel chihlimbariu.

Vinul a clipocit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș, s-a scufundat.

Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:

- A pierit!... S-a-necat în vinul cel chihlimbariu...

Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.

Bătrâna a început să plângă. Orișicum îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:

- Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă nu trebuie să umble cu cuțitul!... Iar întâmplarea să vă fie de pildă.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)