Nu-i de rușine nici un meșteșug. Oricare-i bun, numai să-l faci cum se cuvine...
Lui Mateiaș îi plăcea tare mult să crească gâște. Odată, într-o vară, când se afla pe malul unui râu, cu gâștele, au venit însă oamenii de la curte. Prindeau flăcăii cu arcanul și îi duceau la oaste.
Au azvârlit arcanul. L-au prins și pe flăcăul nostru de gât, l-au luat cu ei.
Atâta-i plăcea feciorului acesta meșteșugul care-l făcea, că la plecare a luat cu sine gâsca lui cea mai dragă, pe Roji. A luat-o-n brațe și-a purtat-o până la curtea regelui.
Ce-a mai râs regele când a aflat că Mateiaș a luat cu sine și gâsca la oștire!
A râs și-a spus așa:
- O fi el, Mateiaș acesta, un năzdrăvan, precum se spune... (Făcuse Mateiaș și pân-atuncea mulțime de năzdrăvănii, de se dusese vestea...) Da'are meșteșug de rând...
Aflase Mateiaș și se-ncruntase. Și hotărâse - la vremea când i-o veni bine - să-i răsplătească regelui tot cu-o năzdrăvănie aceste vorbe de ocară.
Mai trece-o lună, mai trec două... Învață Mateiaș câte sunt de-nvățat la oaste. Vine o zi când trebuie să-i slujească regelui, de strajă, într-o grădină, la palat.
Știa că prin grădina asta trecea ades și regele.
Se înțelege cu soții săi, oștenii, și le făgăduiește că o să-l pună chiar pe rege să-i îngrijească pasărea.
O ia cu el pe Roji și stă... Stă el în strajă un timp și iacătă și regele.
Venea-n haine schimbate prin grădină, să vadă ce mai e și dacă străjile-s la locul lor.
Cum merge regele așa, vede pe Mateiaș cu gâsca. Și Mateiaș nu-i dă onorul. Se supără nespus de tare regele și-i strigă:
- Măi Mateiaș, tu știi cine sunt eu?
Mateiaș face pe nepăsătorul:
- Oi fi căprarul?
- Mai mare sunt! se-ngâmfă regele.
- Oi fi atunci sergentul! face flăcăul mai pe prostul.
- Nu ai ghicit nici de astă dată.
- Oi fi vreun ofițer?
- Mai mare sunt.
- Poate-i fi general.
- Sunt și mai mare! se umflă regele în pene mai mult decât o gâscă.
- Că n-oi fi însuși regele? face gâscarul atuncea pe miratul.
- Ba el sunt! zice regele, crezând că Mateiaș va cădea jos de frică.
- Dacă-i așa, râde cu toată gura Mateiaș, na, ține bățul asta, mână pe Roji mai încolo, să-ți dau onorul!...
Regele a rămas ca trăznit. L-a uluit, pesemne, îndrăzneala lui Mateiaș. A luat apoi în mână bățul. A dat pe Roji mai încolo.
Și Mateiaș i-a dat onorul.
Regele a primit onorul, ducându-și bățul de gâscar la pălărie. Roji sta lângă el și gâgâia. Iar de prin tufișuri, pe ascuns, râdeau oștenii de să se prăpădească, văzând pe rege c-a ajuns gâscar.
Numai că regele nici chiar atunci n-a priceput că Mateiaș și-a bătut joc de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu