Mihai Eminescu
Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.
Precum călătoru, prin munță rătăacind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:
Așa-i speranța - c-un licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-odată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o vede s-avântă.
La cel ce în carcere plânge amar
Și blestemă cerul și soarta,
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.
Și maicii ce strânge pruncuțu-i lla sân,
Privirea-de lacrime plină,
Văzând geniile morții se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea-i alină.
Căci vede surâsu-i de grație plin
Și uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Și fața-i umbrește cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strange mai tare.
Așa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiți de talazuri, furtun,
Izbiți de orcanul ghețos și urlând,
Speranța îi face de uită de vânt,
Și speră la timpuri mai bune.
Așa virtuoșii murind nu desper,
Speranța-a lor frunte-nsenină,
Speranța cea dulce de plată în cer,
Și face de uită de-a morții dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină,
Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristeță, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.
(1866, 11/23 septembrie)
