Se afișează postările cu eticheta original pics. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta original pics. Afișați toate postările

15 ian. 2017

Dorul dorurilor

Valentin Popovici
1.Din neam în neam purtăm un vis,
Un dor spre necuprinsuri,
S-ajungem dincolo de-abis,
Pe neumblate-ntinsuri.
2.Muncim din greu și cheltuim.
Zdrobim orice în cale,
S-ajungem să ne făurim
Cărarea către soare.
3.Ce amăgiri ne-au fermecat din raza aurie,
Că vrem să fim desprinși mereu
De neagra noastră glie?
4.Și oare, ce splendori visăm
Că vom găsi în zare,
Când ne-a rămas noroiul greu
Neșters de pe picioare?
5.Căci de-ncercăm să'năbușim
Gunoiul de păcate,
Atunci blestemul ni-l sorbim
Cu ceruri spulberate!
6.Dar... oare dorul după cer,
Și dorul după viață,
Nimic nu-mi poate arăta?
Nimic nu mă învață?
7.Dacă mai sus, mai sus, spre cer
Mă îmboldește dorul,
Nu e acesta visul meu
Să fiu cu Creatorul?
8.Și-n visu-acesta milenar
Înscris adânc în fire,
Nu e ascuns un felinar?
O mică licărire?
9.Ba da! Avem un dor aprins,
Un dor ce ne robește,
Și nu pământul ne-a împins,
Ci cerul ne dorește!
10.Când nu pricep și nu-nțeleg,
Când mintea-mi spune: ”Nu e!”
Atunci simt dorul mai aprins,
Cum înspre ceruri suie.
11.Și chiar când vreau să nu mai știu
De Dumnezeu și viață,
Aud chemarea, fără grai,
Ca șoaptele prin ceață.
12.Și nu sunt singur, mii și mii,
Toți oamenii ca mine,
Trăiesc același dor pribeag
Spre țărmuri mai senine.
13.Ce poate fi? E doar așa
Un gând ușor ce trece?
Un vers pierdut dintr-un poem,
Un val străin și rece?
14.Dar valul, oare poate fi,
De n-ar fi apa-n val?
Și spuma lui ar mai lovi,
De n-ar căuta un mal?
15.Și nu degeaba am tot vrea
Să știm ce e puterea,
Când porțile deschid un drum
Ce duce nicăierea?
16.Mi-e sete, și eu bine știu,
Să beau - căci apă este!
Cum am eu dor de Paradis,
Dacă-i doar o poveste?
17.Dar visu-acesta-mi spune clar
Și zilnic mă învață
Că viața mea de pe pământ
E-un drum spre altă viață.
18.Căci lumea, universul tot,
E vatra minunată
În care Domnul Savaot,
E Dumnezeu și Tată!
19.El stelelor le-a dat veșmânt
Stropindu-le-n lumină,
Și toate la al Său Cuvânt
Smerite I se-nchină.
20.Din neumblate căi pe cer
Făcutu-le-a cărarea,
Să poată lumina spre noi
Duioasă tremurare.
21.Și El, Cel necuprins de cer,
Cu mâna Lui cea bună
Și-a oglindit slăvitu-I chip
În chipul de țărână.
22.Și-n praful care astăzi sunt,
În glia cea cleioasă.
A pus un dor înalt și sfânt,
De-a sta cu El la masă!
23.E dorul cel mai arzător
Din dorurile mele,
Să-L văd pe El, strălucitor,
Ca mii și mii de stele.
24.Și dacă multe doruri văd
Ca scumpe vase sparte,
O, Doamne, lasă-mă să am
De visu-acesta parte!
25.În zorii sfintei dimineți,
Când plin de strălucire,
Cu slavă mare vei veni,
În marea Ta oștire,
26.Și eu să fiu, să pot cânt
Salvarea Ta măreață,
Să Te slujesc cu sfinții Tăi,
Să Te privesc în față!
Si varianta originala:


16 apr. 2016

Beautiful because...


Catherine, meanwhile, undisturbed by presentiments of such an evil, or of any evil at all, except that of having but a short set to dance down, enjoyed her usual happiness with Henry Tilney, listening with sparkling eyes to everything he said; and in finding him irresistible, becoming so herself.

(Jane Austen - Northanger Abbey)

30 nov. 2015

Din noapte...


Mihai Eminescu
Din noaptea veșnicei uitări
În care toate curg,
A vieții noastre dezmierdări
Și raze din amurg,

De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus -
Aș vrea odată-n viață tu
Să te înalți mai sus.

Și dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă privește liniștit
Cu stinsele lumini.

Și dacă glasul adorat
N-o spune un cuvânt,
Tot înțeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormânt.
 (1884, 12/24 februarie)


29 oct. 2015

Dragoste și putere...

Dar limba nu este trebuincioasă ca să vezi o coloană de lumină sau un munte de cristal. Inima știe ceea ce limba nu poate rosti și ceea ce urechile nu aud.
Le vorbea prietenilor Lui despre iubire și tărie. Știu că le vorbea de iubire, pentru că în glasul Lui exista o melodie; și știu că le vorbea de tărie, pentru că în gesturile Lui erau oștiri. (pag. 219)
(Soața lui Pilat către o doamnă romană)

(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)

29 sept. 2015

Dor...

A cunoscut munții așa cum îi cunosc vulturii și văile, așa cum sunt ele cunoscute pâraielor și izvoarelor. Și exista un deșert în tăcerea Lui și o grădină în vorbirea Lui.
Da, El era un poet a cărui inimă sălășluia într-un umbrar aflat deasupra înălțimilor, iar cântecele Lui, deși cântate pentru urechile noastre, erau cântate și pentru alte urechi, pentru oameni din altă țară, unde viața este veșnic tânără și unde este mereu zori de zi.
Cândva m-am socotit și eu poet, dar când m-am aflat dinaintea Lui în Betania, am înțeles ce înseamnă să ai un instrument cu o singură coardă în fața cuiva care poate cânta la toate instrumentele. Pentru că în glasul Lui erau și râsul tunetului, și lacrimile ploii și dansul vesel al copacilor în vânt.
Și de când am înțeles că lira mea nu are decât o strună și că vocea mea nu țese nici amintirile de iei, nici speranțele de mâine, mi-am pus deoparte lira și voi păstra tăcerea. Dar întotdeauna la crepuscul voi auzi și voi asculta Poetul, care e domn peste toți poeții. (pag. 104-105)
(Rumanous, un poet grec)


(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)

 *Pic is Originally Someone's...

27 sept. 2015

Eternitate...

Iar El ar spune: ”Florile de crin și de măceș trăiesc doar o zi, dar această zi este o eternitate când e petrecută în libertate.” (pag.72)
(Iosif din Arimateea)


(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)

19 sept. 2015

Putere...

Uneori, mi se pare că El auzea murmurul durerii din toate lucrurile care cresc sub soare și că apoi le înălță și le ajută, nu doar prin cunoașterea Lui, ci dezvăluindu-le puterea lor de a se înălța și de a deveni întregi. (pag. 25)
(Filemon, un spițer grec)

(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)

15 sept. 2015

Cunoaștere...


În adâncul sufletului nostru, suntem cu toții plugari, cu toții iubim via. Iar pe pășunile amintirilor noastre există oricând un păstor cu turma lui, din care lipsește o mioară.
Și există lama plugului, și teascul de vin, și podeaua pe care se treieră grăunțele.
El știa izvorul ființei noastre, dar și firul rezistent din care suntem cu toții țesuți.
Oratorii greci și romani le vorbeau celor ce îi ascultau despre viață așa cum apărea ea minții omului.
Nazarineanul le vorbea despre un dor ce sălășluia în inimi.
Ei vedeau viața cu ochi ce erau puțin mai limpezi decât ochii tăi ori ai mei. Iar El vedea viața în lumina lui Dumnezeu.
Deseori cred că El le vorbea mulțimilor tot astfel cum un munte i-ar vorbi câmpiei.
Iar în predicile Lui exista o putere pe care oratorii Atenei ori Romei nu o stăpâneau. (pag. 17-18)
( Asaph, numit și Oratorul din Tir)

(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului / Jesus, the Son of Man - 2007/1928)

*Pic is Originally Someone's...

11 sept. 2015

Nourul îmi zise...

Nourul îmi zice: ”Mă risipesc”.
Noapte zise: ”M-afund în zorile înflăcărate”.
Durerea zise: ”Rămân într-o tăcere profundă, ca urmele pașilor lui”.
”Mă sting chiar în amiaza mea”, îmi zise viața.
Pământul zise: ”Luminile mele-ți sărută gândurile în fiecare dimineață”.
”Zilele trec - zise iubirea - dar eu te-aștept!”
Moartea îmi zise:
”Îți cârmuiesc corabia vieții spre celălalt țărm de mare.
(Rabindranath Tagore)

21 iul. 2015

Biserica din Nago

Cătunele-s sărace: n-ai
unde să intri și de unde
să ieși. În toiul lunii mai,
doar două-trei colibe scunde.
Cum să le binecuvintezi, când, vai,
s-au șters, în urmă-n câteva secunde?
Biserica,-nainte-ți, însă,-și
înalță turlele,-ntr-apus,
de parcă, din colibe, țărna însăși
s-ar fi rugat să urce cât mai sus.
Dar, pare-se, de-atunci e foarte mult,
căci scândura clopotniței s-a rupt,
iar clopotul cu bronzul în tumult
a amuțit cu totul, dedesubt,
pe când biserica era pustie.
Azi, nimeni rugaciunea n-o mai știe, -
sau oamenii se roga-n altă parte?
Și-și zic că moartea poa` să vie,
și fără sfântu' maslu, - hâdă;
ploaia să cadă peste vioe,roza,-n lumină să surâdă;
și nu mai știu să plângă, să mai râdă, -
da-s tot ai tăi, așa-i sau nu?
Binecuvântă-i, Doamne, tu!

Vrei să-ți tragi sufletu-n biserică, întâi,
și, luminos, din munți, la tot mai stranii
creștini, să vii într-asfințit, ca-n anii
minunilor dintâi.
Amarul să li-l mângîi, știi? Ai arta
ca, din coclauri, a-i călăuzi
pe culmile, de unde,-n zori de zi,
privirii lor să-i dărui Lacul Garda?
Vei face, oare, din șiragul trainic
de munți, în jurul văii, un inel,
pentru ca vârstnicii să simtă,-n el,
sințenia, ca-ntr-o tainiță de tainic?
Fi`ndcă tu poți, iar lucrurile toate
dau ascultare celui care poate
și după tine-o iau, de cum le strigi,
precum alaiu-n urma unei rigi;
și-așterne-se-va punte peste marea
pe care ai zidit-o, la chemarea
ta, fără, însă, lanțuri și verigi. -
Dar azi ești, vlăguit, - de-un strai
sărac și prăfuit ai parte,
și-n plete ai
tot praf. Vii de departe?

El spune: ”De la mare la mare: iată-mi calea.
Și iată-mă aici, acum -
dar cum?! -
din negurile unui ieri
rămas departe.
Și mă cuprinseră dureri
și jalea:
preaalbele-mi suori, care-mi stau lângă
și,-ncet, încep să plângă.”
Tăcu; și-am auzit cum ele
plângeau într-adevăr, cu glas scăzut.
Și l-am văzut;
suia,-n amiaza blândă,
pe șleaurile grele,
către biserică. - Era a lui.
Ci nu era nici o izbândă.
Era întoarcerea printre monahi
a unuia ce nu mai vrea a fi
păstorul nimănui,
ci frate-al sumbrilor monahi
în plină zi.
Dar casa-i, fie și-ntr-o rână,
e ca în vremea cea bătrână,
când se rugau săracii-ntr-însa, -
și când o vede, ca mai ieri,
prinde,-ntremându-se, puteri
cel ce, de doru-i, plâns-a,
și vede-se, ca-n vis, în strai
regesc, - carele, după ce dormi-va
oleacă, dar adânc, în pace,
ieși-va din paragină și fi-va
în stare, iar, minuni a face.

Cel singur intră-n clarobscurul
bisericii. Purtând cu el
vecia, o întinde, sfântă,
de-a lungul năvii și-mprejurul
altarului cu mare zel
șl mâini care binecuvântă. -
Ci zidurile casei sfinte,
împrăștie o căldură vie;
și vede,-abia atunci, că Templul minte.
Unde altar era, acum e staur,
la jgheabul căruia, cu frica-n sân,
de parcă s-ar feri de taur,
se-nghesuie trei vaci. A umed fân
miroase, și a cald.
Vecia, făra fald,
întinsă și în lat și-n lung, e
puțină. E-o sfielnică vecie,
în timp ce izul vieți-i dârz și cald,
ca și lumina, printre scânduri dând să intre.
Iar palid, singuraticu-ngenuchie,
și cât, în în juru-i, caldul vieții suie,
aduce-a unul dintre
cei trei Crai de la Răsărit, dar nu e
decât un Crai în sărăcie.
(Rainer Maria Rilke)


*Pics are Originally Someone's...

15 iul. 2015

*** (47)

De mult în dragoste luminile-au pălit:
Nici bucurii cu lacrimi, nici la suspin răspuns;
Grădini sunt veștede; iar visuri au murit,
În inimi ca de miere, veninuri au pătruns.
Mă lasă deci și pierde-mă în gloate!
La ce, de mine bolnvă, te-ntorci mereu,
Păreri de rău să-nșiri și să te plângi de toate?
Mi-i greu. O cât de greu mi-i... Cât de greu!
(A.A. Fet - 24 Iunie 1891)

14 iul. 2015

*** (46)

Noapte-albastră-n cosite câmpii.
La cerdac, iz de flori. Până-n cer iz de fân.
Mulțumiri nimănui. Bucurii
S-au trecut. Părăsit mai departe rămân.

Un țărm din alt ev, alt hotar...
Sunt mai mândre pe-acolo și stele și flori,
Noaptea-i beată pe-acolo de-al florilor har,
Toropit umblă visul cu pașii ușori.

În răsuflet de ierburi și petale,
Din acolo și-a mea neuitare,
Cineva tare drag până-n prag bate-mi cale -
 Un cuvânt a-mi șopti a chemare.

(A.A. Fet - 12 Iunie 1892)

*Poza e Originally Someone's...

16 iun. 2015

Quote 10

" Overcome fear... Behold wonder!" (Richard Bach)

*Poza e Originally Someone's...

24 mar. 2015

*** (45)


Eh, sufletu-mi din nou aspiră
Spre dulce cânt... A câta oară?
Iar tot ce mișcă și respiră
Trăiește-o nouă primăvară.

Țărâna reavănă-nverzește,
Nagâțul plângăreț dă glas,
Întâiul tunet risipește
Ce nori din iarnă-au mai rămas.
(A.A. Fet - 1882) 


20 nov. 2014

Rămas bun luminilor pierdute


Rafael Alberti
Dacă fluieratul unui băiat e semnul care
face să lumineze ramurile
și să se renască din somn balcoanele create pe
neștiute de o rândunică pentru ca văzduhul
să le orchestreze,
văzduhul îngropat în harpele pe care burnița
le face să tresară deodată -
fă tu astfel ca moartea mea să se desprindă lin
de cerurile care se caută și nu se întâlnesc.
Cine m-a amăgit aprinzându-și sufetul la înălțimile
unde glasurile au acum bătaia de aripi a unei
păsări înecate?
Aceste nopți se năruie cu căință că ele au
născocit nălucile înghețate.
Spuneți-mi rămas bun aproape de trei ori,
din ungherele cele mai întunecate.
E singurul lucru pe care îl cer.
Căci nu-mi aduc bine aminte dacă pe tine te-am
cunoscut în adâncul apelor,
dacă pe ea a trezit-o izbitura unei pietre
de potcoavele cailor,
sau dacă aceleia i-au dat viață oglinzile care
adună frigul ochilor ce dezgheață.
Uitare,
uitare și lacrimi pentru luminile care se
cred de-acum pururi pierdute...

1 nov. 2014

Amicului F.I.


Mihai Eminescu
Visuri trecute, uscate flori
Ce-ați fost viața vieții mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele,
Cum ochiul urmă un meteor,

V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul,
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viața mea curge uitând izvorul.

Candela ștersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului mei,
Mă topesc tainic, însă mereu
D-ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de cânt
Alerg pe calea vieții mele,
O buhă care, țipând a jale,
Bântuie urma unui mormânt.

Viața-mi se scurge ca și murmura
Ce-o suflă-un crivăț printre pustii,
Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii
Și de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca și un vultur
Ce își târăște aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă
Moarte îi râde tot de-mprejur.

An uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot,
Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin chaos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbenă stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină
Ca și gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ți ardea-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuși eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să stingă un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Și dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe-a mea frunte
Și sa-mi pui lira de căpătâi.
( 1869 - 30 martie/11 aprilie )

24 sept. 2014

Misterele nopții

Mihai Eminescu
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetișor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe șopotinde,
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă ușurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre albicioase
Ca și fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Și se sting ca două stele,
Care-n nuntă,ușurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca și fluturii de ușor
Saltă Eros nebunește.
Îl dezmiardă, l-ncălzește
Cu un vis de tainic dor.

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al noptii mire
Cu fantastica-i șoptire,
Le răsfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme ușurel,
Câte inime râzânde
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori
Unui lumea-i acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori!
(1866, 16/28 decembrie)

20 sept. 2014

Catren

Lucian Blaga
Trăim sub greul văzduhului
ca pe-un fund adânc de mare.
Nici o suferință nu-i așa de mare
să nu se preschimbe în cântare.

16 sept. 2014

Romanța noastră

Ion Minulescu
Pe-același drum,
Mânați de-același îndem nefast al năzuinții
De-aceleași nențelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-același drum
Pe unde ieri trecură, poate
Străbunii noștri,
Și părinții,
Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi -
Cărora ni-i dat să ducem engima vieții mai departe
Și doliul vremilor apuse,
Și-al idealurilor scrum,
Pe-același drum
Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Și-a secularilor castani!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Și-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămași în urmă-
Pe cei ce ne-or privi cu lacrimi
Cum le-o luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Și-n calea noastră întâlni-vom -
O!... câte nu poți să-ntâlnești
Când drumu-i lung
Și nesfârșită e năzuința ce te mână
Tot mai departe
Și te poartă,
Ca pe un orb ținut de mână,
Spre-ntrezăritele Aureole -
Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântați că-n urma noastră
Zări-vom pe-alții cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Și râd că nu-i putem opri...

Da...
Va veni și ziua-n care vom obosi,
Și va veni
Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul țiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n-au nimic să-și spună
Când nu-și pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Și-a secularilor castani,
Vom adormi ca și drumeții
Ce dorm uitați de mii de ani!...

*peisajul e din Bucegi... Poza nu-mi apartine... dar e originala si ii apartine Cuiva... :))

9 sept. 2014

Lamento

Rainer Maria Rilke
O, ce departe-s toate
și ce  pierdute-s, ele,
de mult; lumina-mi, poate,
e-a unei stinse stele
de mii de ani. Și parcă,
din prea ciudata barcă
în treacăt, se-auzi
ceva ca un gând rău.
Se auzi
un ceas bătând în casă,-n
care casă?...
Aș vrea să ies din mine, ca să-mi
găsesc sub cerul prea
înalt un adăpost. Aș vrea
să-ngaim o rugă, - poate
că mai există-ntr-adevăr
o stea... Par toate
a se fi stins de multă vreme,- făr'
de una. Pare-mi-se că o știu.
E singura, din fosta salbă,
a cerului, acum pustiu, -
și care sus, ca o cetate albă,
unde sfârșește raza-i, m-adastă și acum.