Daniel Sihastru

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,

Unde un sihastru a fugit de lume,

Cu vărsarea serii un străin sosi.

- ”Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!”

- ”Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune,

Să aștepte-afară! sunt în rugăciune!”

- ”Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;

Însuși a mea mumă astăzi m-a respins!

Viu să-și cer povață dacă nu-i mai bine

Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”

Daniel Sihastru domnului a zisȘ

- ”Mă înșeală-auzul ori eu am un vis?

Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie;

Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

Ce e oare traiul daca e robit?

Viața și robia nu pot sta-mpreună,

Nu e totodată pace și furtună.

Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi,

Pentru neatârnare, oameni și pământuri;

Dar nu ai p-acela ca să-i umilești!

Poți ca să îi sfarămi; dar sa nu-i robești!

Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă,

Altuia mai harnic locul tău îl lasă!

Căci mai bine este supus lăudat,

Decât cu rușine domn și atârnat!”

După-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire

Și-nvingând păgânii nalț-o monastire.

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 39-40)

Cupa lui Ștefan

- ”Unde este timpul cel de vitejie?

Timpul de mari fapte?... vai! n-o să mai vie?

A căzut Moldova, căci orice români

Se roșesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înțelepciune;

Doar ca să-și ascunză trista slăbiciune.

Dar înțelepciunea fără-a cuteza,

E ca cutezarea, fără-a cugeta.”

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 35 - strofele 5,6)

Doamna lui Neagu

Neagoe cel Mare în al său palat,

Ce domneşte p-Argeș zice întristat:

- ”Monastirea noastră nu e săvârșită

Și a mea avere este isprăvită!

Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat

Ca să înceteze lucrul minunat?”

- ”Biruri peste țară pot ca să se puie!”

Au răspuns ostașii ca să îl mângie;

Zic, și el decide biruri pe români

De la cei mai tineri pân' la cei bătrâni.

Doamna intră-n sală: grațiile sclave

Împletesc cu roze zilele-i suave.

Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;

Rumenind la față ea vorbește lin:

- ”Voi vreți biruri noua! Neagoe, te teme!

Mâine toată țara o să te blesteme!

Asta monastire ce atât iubești,

Printre fum de lacrimi poate s-o privești!

Iată diamanturi! vinde-le și-urmează

Nobila lucrare ce te inimează.

Căci aceste scule nu le pot purta

Când femei pe față lacrimi vor păstra.”

Zice și arată un paner de aur

Unde închisese gingașul tezaur.

Ea îl dă. Și fața ca un frag cocând,

Rumenă surâde drăgălaș și blând.

Un bătrân se scoală și-astfel le vorbește:

- ”Inima străbună încă viețuiește.

Țara care naște astfel de femei

Merită și viața și mărirea ei.

Căci să știți cu toții că un neam se face

Mare, sau se pierde cum femeii place,

Și-acum voi zice: Doamne! pot să mor,

Căci văzură ochii-mi mântuirea lor!”

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 32-33)

Marioara

”Dragul dulce-al vieții mele

La oaste s-a dus,

Și de-atuncea soare, stele,

Toate au apus!

Mâna mea l-a lui plecare

Calu-i i-a-nfrânat.

Și-ntr-o dulce sărutare

Inima mi-a dat.”

Astfel cântă Marioara

Dup-al ei iubit,

Și pe fața-i lăcrimioara

Dulce a-nflorit.

Însă iată că sosește

Mândrul ei amor,

Și în noaptea ce domnește

Spune al său dor:

- ”În câmpia sângeroasă

Frații mi-am lăsat,

Și la tine-a mea frumoasă,

Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu,o, dulce nume,

Înger ce iubesc!

Fără tine-n astă lume

Nu pot să trăiesc.”

- ”Ce zici tu,o, neferice,

Mândrul meu iubit!

Așadar eu nu-ți voi zice:

Bine ai venit!

Dar de nu poți fără mine

În lume-a trăi,

La bătaie eu cu tine,

Haide, voi veni!”

Amândoi pe cai s-aruncă

Și prin noapte zbor,

Și trecând prin verdea luncă

Cântă cu amor:

”De nu poți fără mine

În lume-a trăi,

Pentru țară, eu cu tine

Dulce voi muri.”

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 30-31)

Fata de la Cozia

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;

Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.

- ”Iată! strig vitejii, mândrul căpitan

Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”

Domnul îl sărută și cu bucurie:

- ”Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?

Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;

Dacă vrei soție da-ți-voi fata mea!”

- ”Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte,

N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;

Plângerile țării brațul mi-a-narmat;

Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.

Iar de este vorba să-mi dai soțioara,

Află că eu însumi sunt o fetișoara!”

La aceste vorbe junele frumos

Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.

Toată adunarea vede cu răpire

O fetiță dulce ca o fericire.

Domnul se răpește de mândrețea ei.

- ”Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?

- ”Doamne, zise fata, vrei să fiu soție

Unui din ostași care-mi place mie?

Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;

Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare

Și cu o vorbire dulce rugătoare:

- ” Fii a mea domniță și îți jur pe cer

Pentru tine-n luptă să trăiesc, să pier!”

La aceste vorbe tânăra fecioară

Rumenind la față ca o rozișoară:

- ”Dacă vrei iubirea-mi să o dobândești,

Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 17-18)

Muma lui Ștefan cel Mare

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel,

Plânge și suspină tânăra domniță,

Dulce și suavă ca o garofiță;

Căci în bătălie soțul ei dorit

A plecat cu oastea și n-a mai venit.

Ochii săi albaștrii ard în lăcrimele

Cum lucesc în rouă două viorele;

Buclele- de aur cad pe albu-i sân,

Rozele și crinii pe față-i se-ngăn.

Însă doamna soacră lângă ea vegheaza

Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.

În castel în poartă oare cine bate?

- ”Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;

Eu, si de la oaste mă întorc rănit.

Soarrta noastră fuse crudă astă dată:

Mica mea oștire fuge sfărâmată.

Dar deschideți poarta... Turcii mă-ncongior...

Vântul suflă rece... Ranele mă dor!”

Tânăra domniță la fereastră sare.

- ”Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieșit

Și-n tăcerea nopții astfel i-a vorbitȘ

- ”Ce spui, tu, streine? Ștefan e departe,

Brațul său prin taberi mii de morți împarte,

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!

Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze

Anii vieții mele și să mă-ntristeze,

Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat,

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire! Pentru țară mori!

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

III

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună,

Oastea lui zdrobita de prin văi adună.

Lupta iar începe... dușmanii sunt zdrobiți

Cad ca niște spice, de securi loviți.

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 13-14)

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat,
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în jos
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite,
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte și-astfel îi vorbi:
- ”Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,
O, tătare! Vino să te bați cu mine!”

Ei descălecară atunci amândoi
Și se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în brațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda, pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât deodată căzu și muri.

Iar după aceea oastea românească
Pleacă și învinge oastea tătărască.

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 11-12)

Cea de pe urma noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dare pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei, între căpitani,
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna vară raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:

- ”Nu vă urez viața, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.”

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 9-10)