VsHsM ... (10)

Fii ca un izvor care se revarsă, iar nu ca un bazin plin mereu de aceeași apă. (pag. 197)

Știu însă că sunt utilă și că riscul unei aventuri e mai prețios decât o mie de zile de bunăstare și confort. (pag. 198)

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară)

VsHsM ... (9)

... normalitatea nu e decât o chestiune de consens; altfel spus, dacă mulți oameni cred că un anumit lucru e sigur, lucrul respectiv ajunge să fie sigur.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag.166)

VsHsM ... (8)

Ce era meditația sufistă? Ce era Dumnezeu? Ce era mântuirea, dacă totuși lumea are nevoie să fie mântuită?

Nimic. Dacă toți cei de-acolo, și cei de-afară, și-ar trăi viețile și i-ar lăsa pe ceilalți să facă același lucru, Dumnezeu ar fi în fiecare clipă, în fiecare bob de muștar, într-un fragment de nor care se arată și se destramă în clipa următoare.

Dumnezeu era acolo, dar și așa, oamenii credeau că era necesar să caute în continuare, fiindcă li se părea prea simplu să accepte că viața este un act de credință.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag.151)

VsHsM ... (7)

Așa e însă omul, se consolă ea. Ne-am înlocuit aproape toate emoțiile cu frica. (pag. ???)

- Putem face multe greșeli în viețile noastre - zise avocatul. - Mai puțin una: cea care ne distruge. (pag. 130)

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moră )

VsHsM ... (6)

- Ce este adevăratul EU? - în întrerupse Veronika.

- E ceea ce ești dumneata, nu ceea ce fac ceilalți din dumneata.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag. 105)

VsHsM ... (5)

... Deși tot ce am e prezentul, după cât se pare foarte scurt.

- Exact asta are toată lumea, și e totdeauna scurt, chiar dacă unii cred că au un trecut, în care au acumulat lucruri și un viitor în care vor acumula și mai multe.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag. 103)

VsHsM ... (4)

Unii oameni, în dorința lor aprinsă de a-și construi o lume în care să nu poată pătrunde nici o amenințare externă, își sporesc în chip exagerat măsurile de apărare împotriva exteriorului - străini, locuri noi, experiențe diferite - și-și lasă interiorul descoperit. Tocmai de aici începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile.

Marea țintă a Principiului Amar ( sau a Vitriolului, cum prefera dr. Igor să-l numească ) era voința.

Persoanele atacate de acest rău începeau să-și piardă orice fel de dorință și în câțiva ani ajungeau să nu mai poată ieși din lumea lor, întrucât cheltuiseră enorme resurse de energie ridicând ziduri înalte pentru ca realitatea să fie ceea ce-și doreau ei înșiși.

Ca să evite atacul din exterior, își limitaseră și creșterea interioară. Continuau să meargă la serviciu, să se uite la televizor, să se vaite de trafic și să aibe copii, dar toate surveneau automat, și fără nici un fel de emoție lăuntrică, deoarece, la urma urmelor, era totul sub control.

Marea problemă a otrăvirii cu Principiul Amar era că nu se manifestă nici pasiunile - ura, dragostea, disperarea, entuziasmul, curiozitatea. După câtva timp, în insul intoxicat cu Principiul Amar nu mai rămâne nici o dorință. Nu mai avea voință nici să trăiască nici să moară, aici era problema.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag. 94)

VsHsM ... (3)

Oamenii cu cât pot fi mai fericiți cu atât rămân mai nefericiți. (pag. 82)

... în afara unor cazuri patologice grave, oamenii înnebunesc atunci când caută să scape de rutină. (pag. 84)

... Dar ce este realitatea?

- Realitatea e ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie. Nu neaparat lucrul cel mai bun și nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorinței colective. (pag. 91)

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară)

VsHsM ... (2)

- Ce ne face oare să ne detestăm?

- Poate lașitatea. Sau teama veșnică de a fi greșit, de-a nu face ce așteaptă ceilalți de la noi.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se decide să moară - pag. 71)

VsHsM .. (1)

- Ce e un nebun?

- Exact. De data asta o să-ți răspund fără povești: nebunia este incapacitatea de a-ți împărtăși ideile.

(Paulo Coelho - Veronika decide morrer - Veronika se hotărăște să moară - pag. 67)

...love...

... dragostea a stat de vorbă cu mine: ” eu sunt totul și nimic. Sunt ca vântul și nu pot intra acolo unde ușile și ferestrele sunt închise. ”

I-am răspuns: ” dar eu sunt deschis pentru tine! ”

Iar ea mi-a răspuns: ” vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dat totul este închis. Mobilele se vor umple de praf, umezeala va distruge tablourile și va păta pereții. Vei continua să respiri, vei cunoaște o parte din mine - dar eu nu sunt o parte, sunt TOTUL, și asta n-o să afli niciodată.” (pag. 321)

Dar la urma urmei, așa cum a spus un înțelept persan, dragostea este o boală de care nimeni nu vrea să scape. Cine a fost contaminat de ea nu vrea să se facă bine și cine suferă nu vrea să fie vindecat. (pag. 324)

(Paulo Coelho - Zahir)

...prieteni...

Un războinic al luminii nu uită niciodată recunoștința. În timpul luptei a fost ajutat de îngeri; puterile cerești au așezat fiecare lucru la locul său, îngăduindu-i astfel fiecăruia să dea tot ce poate. De aceea, când soarele apune, îngenunchează și mulțumește Vălului protector pentru reîntoarcerea lui.

Camarazii lui comentează: ”Cât e de norocos!” Dar el înțelege că ”noroc” înseamnă să privești de jur împrejur și să vezi unde-ți sunt prietenii: pentru că prin ceea ce au spus ei s-au făcut auziți îngerii.

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 277)

...who am I?...

De aceea e așa de important să lași anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele, oamenii trebuie să înțeleagă că nimeni nu trișează, uneori câștigăm, alteori pierdem. Nu aștepta să ți se dea ceva înapoi, nu aștepta să ți se recunoască efortul, să ți se descopere geniul, să ți se înțeleagă iubirea. Încheie niște etape. Nu din orgoliu, din neputință sau mândrie, ci pur și simplu pentru că acel lucru nu se mai potrivește cu viața ta. Închide ușa, schimbă discul, fă curat în casă, șterge praful. Încetează să mai fii cine erai, și transforma-te în cine ești.

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 213-214)

Esther îl întrebă de ce sunt oamenii triști.

- E simplu, răspunde bătrânul. Sunt prizonieri în povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectivul vieții acesteia este să urmezi un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experiențe, amintiri, lucruri, idei ale altora, și asta e mai mult decât pot duce. Dar își uită propriile vise.

Esther observă că mulți îi spun: ”aveți noroc, știți ce vreți de la viață: dar eu nu știu ce vreau să fac.”

- Sigur că știți, îi răspunde nomadul. Câți oameni cunoașteți care să recunoască: n-am făcut nimic din ce-mi doresc, asta e realitatea. Dacă spun că nu au făcut ce-și doreau, atunci înseamnă că știau ce-și doreau. Cât despre realitate, e doar ceea ce alții au povestit despre lume și părerea lor despre cum ar trebui să ne purtăm în această lume. Și sunt mulți alții care spun lucruri și mai rele: sunt mulțumit pentru că îmi sacrific viața pentru aceia pe care îi iubesc. Dumneavoastră chiar credeți că aceia pe care îi iubim vor să ne vadă suferind pentru ei?

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 205)

Dar cum ar suna epitaful meu? Atât eu cât și Esther ne făcuserăm testamentul și, printre altele, aleseserăm incinerarea - cenușa mea urma să fie răspândită de vânt în locul numit Cebreiro, pe drumul spre Santiago, iar cenușa ei, peste apa mării. Așa că n-o să avem celebra lespede cu inscripție.

Dar dacă aș putea alege o frază? Aș cere să fie gravat: ” El a murit încă din timpul vieții. ” Ar putea părea un nonsens, dar cunoșteam deja mulți oameni care încetaseră să trăiască deși își continuau munca, mâncau, aveau activitățile sociale obișnuite. Făceau totul automat, fără să înțeleagă momentul magic pe care fiecare zi îl aduce cu sine, fără a se opri să mediteze asupra miracolului vieții, fără să înțeleagă că minutul următor poate fi ultimul.

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 173-174)

Lumea va fi adevărată atunci când omul va ști să iubească - până atunci, vom trăi crezând că știm ce e dragostea, dar vom fi lipsiți de curajul de-a înfrunta așa cum este ea. Dragostea este o forță sălbatică. Când încercăm să o ținem în frâu, ne distruge. Când încercăm s-o înțelegem, ne tulbură și ne amăgește. Această forță există pe pământ pentru a ne face fericiți, pentru a ne apropia de Dumnezeu și de aproapele nostru. Dar așa cum iubim acum, avem parte de un ceas de neliniște pentru fiecare minut de pace.

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 99-100)

Când nu am mai avut nimic de pierdut, am primit totul. Când am încetat să mai fiu cine eram, m-am găsit pe mine însumi. Când am cunoscut umilința, chiar și atunci, mi-am continuat drumul, și-am înțeles că eram liber să-mi aleg soarta. Nu știu dacă sunt bolnav, dacă mariajul meu a fost un vis pe care încă nu am reușit să-l înțeleg cât timp a durat. Știu că pot trăi fără ea, dar mi-ar plăcea s-o întâlnesc din nou - pentru a-i spune ce nu i-am spus cât am fost împreună: te iubesc mai mult decât pe mine însumi. Dacă i-aș putea spune aceste cuvinte, as merge mai departe - pentru că dragostea m-a răscumpărat.

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 91)

= Energia urii n-o să te ducă nicăieri; dar energia iertării, care apare prin dragoste, va reuși să-ți transforme viața în mod pozitiv. (pag.77)

= Respectă-ți trecerea pe acest pământ, află că Dumnezeu totdeauna a iertat și încă mai iartă. (pag.78)

= ... libertatea absolută nu există: există doar libertatea de a alege ceva, iar apoi de a rămâne consecvent cu hotărârea ta. (pag. 91)

(Paulo Coelho - Zahir)

Prieteni adevarati

... adevărații prieteni sunt aceia care se află alături de noi atunci când ni se întâmplă lucruri bune și se bucură de victoriile noastre. Falșii prieteni apar în momentele grele, cu mutra plouată, ”de solidaritate” cu noi, dar de fapt suferința noastră îi consolează pentru viața lor mizerabilă. (Paulo Coelho - Zahir - pag. 76)

Libertate

Nu ma căiesc pentru clipele în care am pătimit, îmi port cicatricele ca și cum ar fi niște medalii, știu că libertatea este foarte scumpă, la fel de scumpă ca și sclavia; singura diferență este că o plătești cu plăcere și cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul este udat de lacrimi. ( Paulo Coelho - Zahir - pag. 24)