Romanța noastră

Ion Minulescu

Pe-același drum,

Mânați de-același îndem nefast al năzuinții

De-aceleași nențelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-același drum

Pe unde ieri trecură, poate

Străbunii noștri,

Și părinții,

Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi -

Cărora ni-i dat să ducem engima vieții mai departe

Și doliul vremilor apuse,

Și-al idealurilor scrum,

Pe-același drum

Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămași în urmă-

Pe cei ce ne-or privi cu lacrimi

Cum le-o luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri

Și-n calea noastră întâlni-vom -

O!... câte nu poți să-ntâlnești

Când drumu-i lung

Și nesfârșită e năzuința ce te mână

Tot mai departe

Și te poartă,

Ca pe un orb ținut de mână,

Spre-ntrezăritele Aureole -

Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântați că-n urma noastră

Zări-vom pe-alții cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Și râd că nu-i putem opri...

Da...

Va veni și ziua-n care vom obosi,

Și va veni

Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul țiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind în urma lor -

Ca cei ce n-au nimic să-și spună

Când nu-și pot spune tot ce vor -

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani,

Vom adormi ca și drumeții

Ce dorm uitați de mii de ani!...

*peisajul e din Bucegi... Poza nu-mi apartine... dar e originala si ii apartine Cuiva... :))

Romanță meschină

Ion Minulescu

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie

Ceva mai mult decât a fost, te-ai înșelat!...

N-a fost decât un început de nebunie,

De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris în vis,

În cinstea celei mai frumoase fete,

Și-a-nnebunit de-ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune

Decât cu ochii-nchiși și pe-nnoptat,

În ritmul unui început de rugăciune

Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,

Și dacă-a fost cu-adevărat ceva,

N-a fost decât un strop de veșnicie

Desprins dintr-un meschin ”et caetera!”...

Romanța fără ecou

Ion Minulescu

Iubire bibelou de porțelan

Obiect cu existență efemeră

Te regăsesc pe-aceeași etajeră

Pe care te-am lăsat...

Acum un an...

Îți mulțumesc...

Dar cum? Ce s-a-ntâmplat

Ce suflet cristalin te-a mai păstrat

În lipsa mea...

În lipsa lui...

În lipsa noastră?

Ce demon alb...

Ce pasăre albastră...

Ți-a stat de veghe-atâta timp și te-a-ngrijit?

De nu te-ai spart și nu te-ai prăfuit?

Rămâi pe loc, acolo unde ești.

Și dacă ne iubești, o... dacă ne iubești... cu-adevărat

Așteaptă-ne la fel încă un an.

Un an măcar...

Atât...

Un singur an...

Iubire bibelou de porțelan...

*poza preluata de AICI

Multașteptatei

Ion Minulescu

De când te-aștept!...

Sunt ani...

Și anii, ce lungi îți par când n-ai cu cine

S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n surdine!...

Și violetele apusuri ce triste-ți par când n-ai cui spune

Ce-nfiorări plutesc în zare

Și-n plânsul celor patru strune!...

...................................

Te-am așteptat la-ncrucișarea potecilor pe care-alt'dată

Multașteptatele amante soseau grăbite să-și sărute

Amanții,

Ce-așteptau în umbră, tăcuți ca niște statui mute...

Și câte primăveri, de-a rândul, castanii roșii nu-mi vestiră

Că nimeni n-a trecut pe-acolo

Și-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am așteptat pe țărmul mării -

Pe țărmul 'nalt ca și terasa

Castelului regesc, pe care-un prinț și-ar aștepta mireasa.

Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră

Spre țărmul unde stam de strajă,

Când le-ntrebai ce știu de tine,

Îmi spuseră c-aștept zadarnic...

Și-azi viorile-n surdine...

Ce-mi plâng ciudatele romanțe

Mai trist de cum le plânseră ieri,

Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

*poza preluata de AICI

Celei care pleacă

Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată ...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie ...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom ști-o poate niciodată ...

A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,

Un cântec trist, adus din alte țări

De niște păsări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări -

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiți din Boston

Norfolk

Și New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.

Și-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerșea iubirea blondelor cochete ...

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată ...

...............................

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? ...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Romanță fără muzică

Ion Minulescu

Ca să ajung până la tine, i-am zis calului:

 - Grăbește ...

Pune-ți aripi ca-n basme

Și te-nalță până la nori ...

Tot mai sus,

Tot mai departe -

Ca șireagul de cocori

Ce plutește colo-n zare! ...

Haide, calule, grăbește! ...

Ca să ajung până la tine, i-am zis vântului:

- Dă-mi mâna

Și târăște-mă cu tine până unde poți pătrunde -

Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde ...

Ca s-ajung cât mai degrabă,

Haide, vântule, grăbește! ...

Ca s-ajung până la tine i-am zis morții:

- Mergi-nainte

Și cosește-mi tot ce-i viu

Și-mi ține calea ...

Netezește-mi munții-n zare

Și umple-mi de cadavre valea

Dintre ea și mine -

Haide! ... Haide, moarte, mergi-nainte! ...

Ca s-ajung până la tine,

Pentru tine-au obosit

Calul,

Vântul,

Moartea -

Toate mi-au făcut pe voie;

Dar ...

Dintre cutele perdelei, ochii-ți verzi nu-mi mai răsar

Strunele chitarei-s rupte

Și ... romanța s-a sfârșit!

Romanța zilelor de ieri

Ion Minulescu

Taci,

Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate

În sicriele-albastre ale zilelor de ieri! ...

Taci,

Să nu-mi deștepți în suflet tragediile jucate

În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!

Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,

Treci tăcut ca cel ce-și pune mâinile-n cruciș pe piept,

Și să nu mă chemi pe nume -

Să-mi deștepți din piatră chipul

Sfinxului,

Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deștept.

Ocolește-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -

Nu de oameni,

Ci de mâna neîntrupatelor dorinți -

Și pe piatra-mi funerară nu ceti poemul scris

De nebunul din cetatea plină de cuminți! ...

Ocolește-mă cu groază ...

Dar oprește-te deoparte

Să mă poți privi de-a-ntregul

Și să-mi spui ce vezi ...

Eu sunt

Stropul vinului ce scade prin paharele deșarte

Și romanța nesfârșită, căci arcușele s-au frânt!

Romanță fără muzică

Ion Minulescu

În tine-mi pun toată speranța

Și-ți zic:

- De-acum pentru mine fii totul,

Iar eu

Voi fi pentru tine același ateu,

Ce-afară de tine nu crede- nimic.

Fii totul -

Trecutul, cu morții de ieri

Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriți,

Și ziua de mâine cu noii veniți

Ce râd pe mormântul defunctei Dureri...

Spre norii de-aramă, pe-naltele scări

Urca-vom -

Din goluri în goluri pribegi,

S-ajungem în țara în care sunt regi:

Nimicul,

Eternul,

Și-Albastrul din zări!...

Și-acolo-n grădina în care nu cresc

Decât mătrăgune,

Cucute

Și laur,

Sorbi-vom cu sete din cupe de aur

Iubirea topită-n albastrul ceresc!

Poza preluata de AICI

Romanța noului venit

Ion Minulescu

Străinule ce bați la poartă,

De unde vii

Și cine ești?...

Răspunde-ne de unde vii,

Prin care lumi trăiși coșmarul nepovestitelor povești

Și-n care stea găsiși coloare decoloratei nebunii?...

De unde vin?...

De unde pot veni, când ochii-mi,

Plini de regrete și tristeți,

Par două candele aprinse în cripta morților poeți?

Priviți...

Sandalele-mi sunt rupte,

Iar toga ce mi-o dete-Apollo

În noaptea când pornii spre voi

Abia-și mai flutură albastrul în jurul umerilor goi.

Sunt gol -

Căci calea-mi fuse lungă

Și-n calea mea-ntâlnii pe rând

Pe toți câți vrură să vă vândă

Podoabe noi ce nu se vând,

Pe cei ce vrură să vă cânte romanțe noi,

Pe cei ce vrură

Să vă-ndrumeze spre mai bine -

Spre-acel frumos întrezărit

În armoniile eterne

Dintr-un sfârșit

Și-un infinit,

Pe cei ce v-au adus lumina,

Pe cei ce i-ați trimis cu ură

Și i-ați gonit cu pietre -

Pietre ce s-or preface-n piedestale

În clipa când vă va cuprinde beția altor ideale?

De unde vin?

Eu vin din lumea creată dincolo de zare -

Din lumea-n care n-a fost nimeni dintre voi,

Eu vin din lumea-n care

Nu-i ceru-albastru,

Și copacii nu-s verzi, așa cum sunt la voi,

Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi,

Din lumea cupelor deșarte și totuși

Pline-n orice clipă,

Din lumea ultimului cântec,

Purtat pe-a berzelor aripă

Din țărm în țărm,

Din țară-n țară,

Din om în om,

Din gură-n gură, -

Din lumea celor patru vânturi

Și patru puncte cardinale!...

Deschide-ți poarta dar,

Și-n cale

Ieșiți-mi toți cu foi de laur,

Iar voi, ce măsurați cu versul gândirile ce n-au măsură,

Veniți în jurul meu degrabă,

Și-n cântul lirelor de aur,

Porniți cu mine împreună

Spre lumea-n care nu-s castele cu punti

Și șanțuri feodale,

Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi sosiți...

Veniți cu toți cât mai e vreme,

Și mai puteți cânta -

Veniți!...

Veniți să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii

Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii!

Iar cânturile voastre -

Cânturi cu care azi cerșiți o pâine -

Să le-ncunun cu strălucirea-aureolelor de mâine!...

Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.

Romanța pelerinului

Ion Minulescu

Sunt obosit de drum și-aș vrea

Să dorm trei nopți,

Trei vieți în șir,

Culcat pe-un așternut,

Așa

Cum dorm culcați în cimitr

Toți sfinții din altare,

Cu pumnii-ncrucișați pe piept.

Din somnul fără deșteptare

Aș vrea să nu mă mai deștept...

Cei ce-au pornit-naintea mea,

Bătătorind poteca lungă,

Și-au năzuit ce nu era

În rostul vieții scris s-ajungă

Cei ce-au pornit, cu mii de ani 

Naintea mea, pe-același drum,

Au adormit pe sub castani

Demult,

Și dorm uitați și-acum...

Și dintre cei porniți cândva,

Mânați-spre-aceleași înnorate

Și mute zări-de-aceeași stea,

Un singur pelerin mai bate

La poarta liniștii...

El pare

Că-ndurerat ca Prometeu,

E mort de mult...și tot nu moare -

Și-acest biet pelerin sunt eu!...