Satul Aplecat

Înțeleptul se cunoaște la supărare, prietenul la nevoie, și dragoste cu sila nu se poate.
Se zice că în drumurile lui, Păcală a poposit odată lâng-o fântână. Cum sta acolo, el, lângă fântână, și sorbea apă să se răcorească, iată că a trecut o nunta. Nuntașii chiuiau, se veseleau, numai mireasa hohotea de plâns de îi sălta cămașa din spinare.
- Las-o să plângă, zicea mirele, că s-o deprinde ea cu mine. Destul c-o iau săracă, îmi fac milă de tată-său, de mamă-sa, că altfel îi duceam la ocnă, nu mai vedeau lumina zilei. Mi-erau datori vânduți pentru mălai. Ei, sărăcie, sărăcie, ce nevastă îmi dai mie!...
Și bine zicea mirele, pentru că fata era frumoasă coz, ca trandafirul, iar el, buhos, bătrân - putea să-i fie tată - gros ca o bute și urât.
Însă bogat, bogat, de nu știa la pungă socoteala.
- Ia stați, măi oameni buni, a zis flăcăul, văzând pe biata fată cum plângea. Ce chiuiți atât de tare?
- Petrecem, a răspuns bogatul, eu și cu neamurile mele. Mi-am luat nevastă după plac, și-o duc acasă să nuntim. Tu cine ești, măi, coate goale?
- Eu? Un băiat, un oropsit, a zis Păcală. Vin de pe deal. Am aflat lângă un copac o groapă mare, încărcată numai cu galbeni, cu galbeni lucitori... Mă duc să caut un sac mai larg, să mi-i adun, să-i duc în satul meu, la VaiDeEi, să scap și eu de sărăcie, să-i pricopsesc pe toți...
- Să-i pricopsești pe toți?... Hă, hă!... că prost mai ești și tont mai ești, a rostit mirele. Du-te și adă-ți sac, de-acasă, din Vaideei... Da'unde-ai zis că e comoara?
- Colo pe deal, unde-i stejarul cel rotat.
- Acolo e?
Și s-a făcut Păcală că pornește cu pas întins spre Vaideei. Numai că n-a mers mult și-a sărit pe-o latură de drum, și s-a ascuns într-un tufiș.
Atuncea mirele, nuntașii, lăsând acolo, lângă fântână, pe mireasă, s-au repezit ca niște câini înfometați, în sus, pe deal.
Unii și-au rupt cămășile în goană, alții gheroacele, scurteicile, care ce-avea, să aibă în ce pune galbenii, să ia mai mulți.
Păcală-n timp ce fugeau ei s-a-ntors iute lângă mireasă.
Și ea plângea, plângea să zici că își dă duhul, nu alta.
- Ce-am să mă fac eu lângă urât, lângă bătrân? hohotea ea. Și era gata, gata, biata fată, să se arunce în fântână ca să-și ia viața, de cât amar avea în suflet.
- Fetică hăi, a zis Păcală, ținând-o să nu sară în fântână. Moartea vine lesne. Viața o capeți mai greu. Nu te pripi pentru atâta. Vrei să te scap eu de buhos?
- Cum să nu vreau, flăcăule? plângea mireasa. Dar cum? că nu mai este cu putință. Nu mă mai scapă decât moartea...
- Stai binișor, i-a zis Păcală și i-a șters lacrimile de pe chip. Uite, du-te acolo în desiș, leapădă-ți straiul de mireasă, îmbracă-te cu schimburile astea ale mele, ia și trăistuța cu bucate, și fugi unde-oi vedea cu ochii... Ai unde să te duci?
Fata a lăsat ochii rușinată.
- Am... un flăcău pe nume Ion. Mi-i drag. Și... noi juraserăm să ne luăm... Da e sărac... Și-a venit bogatul cu urgia... M-a luat din casa părintească... Acuma fug. Mă schimb numaidecât. Dar... stai, s-a-ntors copila spre Păcală. Tu ce-ai să faci?
- Mă fac mireasă-n locul tău...
- Mireasă?... Tu?... a început să râdă fata. Cum să se facă un flăcău mireasă?... Și-apoi, dacă te află buhosul, te spânzură, flăcăule. E rău și n-are milă de nimeni...
- Lasă, n-ai grijă tu de mine! a râs Păcală. Du-te și schimbă-te. Lasă acolo straiele, marama și fugi, că se întorc. Auzi-i că și vin...
Și fata n-a mai stat pe gânduri. S-a dus și s-a schimbat. Păcală a luat hainele și s-a-mbrăcat cu ele. Și-a pus pe cap marama și și-a lăsat-o peste chip. Apoi s-a așezat lângă fântână, făcându-se că plânge și suspină.
Tocmai soseau acolo și nuntașii. Erau toți rupți și nădușți.
- Ne-a păcălit! strigau ei toți. Ne-a stricat nunta, păcăliciul!
Și mirele striga mai tare decât ceilalți:
- Dacă îl prind, îi sucesc gâtul... ! Haide, mireasă, hai acasă... și îl trăgea de mână pe Păcală, ducându-l către casa lui.
L-a dus acasă pe Păcală și-acolo a și-ncept nunta. S-au adus vin, bucate bune. Păcală se făcea că plânge.
- Ia dă-ți, mireasă, vălul de pe față, zicea bogatul.
- Nu pot, că prea-s înlăcrămată, îi răspundea Păcală de sub marama, cu glasul subțiat.Lasă-mă să-mi mai treacă.
Iară lăutarii zdrăngăneau pe dible și mirele cânta cu glasul ca o bute veche, dată de-a rostogolul pe un deal:
- Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mamă-ta te-oi duce,
Când o face plopul pere
Și răchita micșunele.
- Ia hai, mireasă, să jucăm, zicea din nou buhosul spre mireasă.
- Lasă, mai către dimineață, atunci e mare veselia... Îi răspundea încet Păcală.
Și toți nuntașii râdeau, râdeau cu hohote, privindu-i.
- Cine râde la urmă râde mai bine, zicea Păcală de sub maramă.
- Ce-ai spus, mireasă? întreba buhosul. Ai vreo dorință? Că numai astăzi îți împlinesc eu toate voile. De mâine ai să-mi fi supusă...
- Am, glăsui Păcală iarăși, subțire, prefăcându-și vocea, de sub maramă. Vreau să mă duc oleacă afară și să mă răcoresc. Să-mi șterg lacrimile de pe chip. E timpul să înceapă veselia...
- Nu. C-ai să fugi, zicea buhosul... Nu sunt eu prost... Au mai fugit mirese-n noaptea nunții...
- Cum am să fug? zicea Păcală. Dezleagă-ți brâul de pe mijloc. Leagă-mă de picior c-un cap al brâului și ține tu celălalt cap. Când îmi faci semn, mă-ntorc îndată.
- Așa? Așa mai merge! zicea bogatul. Stai să te leg.
Și-a legat-o pe mireasă de un picior. Iară celălalt cap l-a strâns în mână, să nu-i alunece cumva. Păcală a ieșit afară. Și mirele a prins s-aștepte. A așteptat, a așteptat,  a sorbit el ulcele, a tot sorbit.
- Unde-i mireasa? întrebau nuntașii.
- Afară să se răcorească. Să-și șteargă lacrimile de pe chip. A zis că-i timpul să-nceapă veselia... glăsuia mirele trufaș, cu glasul răgușit de băutură.
- Așa a zis? Atunci să vie și să ne veselim, strigau nuntașii.
- Vină, mireasă, vrem să ne veselim cu toții, a strigat mirele, poruncitor ca un stăpân, spre tinda unde i se afla mireasa.
- Poate încă mai plânge! au zis nuntașii.
- Mireasă, vină! a răcnit stăpânul. Hai să ne veselim...
Și a tras încet de brâu. Brâul ședea pe loc. A tras mai tare. Brâul tot se ținea. S-a săltat în picioare mirele și-a tras, încordându-și puterile, cât putea el. Și a tras, și a tras. Iară de-afară s-a auzit un muget și-un sunet de talangă.
- Ce este? Ce s-aude? au sărit toți nuntații de pe lavițe.
Și mirele a tras, a tras. Și, ce să credeți, dragii mei, pe usă a intrat o vacă, cu-o talangă la gât, și cu marama miresii peste coarne, mugind către nuntași! Brâul era legat de gâtul ei. Și pe talangă un răvaș:
” Asta-i mireasa care-ți trebuiea ție. Nu o copilă ca un trandafir. Dragostea nu este de vânzare, ca o vacă, buhos afurisit. Află acestea de la mine, feciorul ce mă cheamă Păcală.”
Nu vă mai spun ce râs a fost pe urmă. Nuntașii, de, ca rude și ca oaspeți, râdeau mai acru. Da se adunase satul pe la ferestre. Și toți râdeau atât de tare, că s-auzea la șapte poștii.
- Buna mireasă i-a găsit Păcală bogatului, ziceau sătenii. E cumpărată, cum îi place lui.
Și șapte zile, șapte nopți, ba poate și mai bine, au tot râs de buhos, care se tăvălea pe jos, urlând de ciudă, jurându-se c-o să-l ucidă pe Păcală.
Atât au râs, că satul s-a cutremurat, și s-a lăsat în jos pe-o rână.
De-atunci îi zice Satul Aplecat.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Râd-De-Proști

Omul hapsân știe numai să lovească, nu să și mângâie, să ia și niciodată să dea.
Și se mai spune că tot în vremea lui Păcală, vodă ar fi avut un logofăt pe nume Sufletacru. Și trecea Sufletacru pe drumuri, peste tot, într-o caleașcă trasă de opt cai. Se oprea ici, se oprea colo, se oțăra la oameni sau îi bătea, sau le cerea câte se află-n lună, și-n stele, și-n văzduhuri.
Așa trece odată prin satul Sărăcani. Face conac în sat. Țăranii, cum îl văd, încep să fugă și să se ascundă prin bordeie. Ba unii se pornesc către pădure sau către bălți că-și ducă pruncii și femeile prin locurile cele mai ferite. La toți le era drag marele logofăt, ca sarea-n ochi, precum se spune.
Numai bașboierul poruncește vistavoilor să facă tot ce-or face și să prindă măcar un om. De nu l-or prinde, să dea foc satului numaidecât. Acu nu știu dacă l-au prins sau a venit Păcală singur să dea ochii cu Sufletacru, să scape satul de năpastă.
Se-ncruntă logofătul și rostește:
- Mă, cum te cheamă?
- Râd-De-Proști.
- Așa te cheamă?
- Așa, mărite.
- Măi, Râd-De-Proști, să-mi spui, tu, mie. câți stropi de apă se găsesc colo, în râul care curge pe lângă sat. De nu știi să-mi răspunzi, te spânzur.
- Răspund, măria ta, cum nu, spune Păcală. Numai că-mi trebuie și mie puțin timp, s-adun toți stropii laolaltă. Că, de, sunt mulți...
Și s-așează Păcală pe treptele caleștii, pune căciula și toiagul la o parte și-ncepe să se socotească, în liniște, pe degete. Număra degetele de la o mână, pe urmă și de la cealaltă. Le aduna pe toate și-apoi o lua de la-nceput. Și tot așa mereu... mereu...
Așteaptă logofătul, tot așteaptă, până la urmă se înfurie.
- Hai, măi, mai repede, că nu am vreme!
- Stai binișor, boierule! zice Păcală. Mai am câteva zile, câteva săptămâni sau poate câteva luni și îndată-s gata cu socotitul. Să-ți dau o socoteală cumsecade. Nu vreau să fac greșeală, nici atâta...
- Ei, las-o pe-asta, zice logofătul, care se plictisise de-atâta așteptat, să te-ntreb altceva...
- Întreabă-mă, boierule, sare Păcală de pe trepte. Întreabă-mă orice...
- Să-mi spui - dar asta imediat - să-mi spui... câte fire de praf se afl-aici, pe drumul astă, din satul vostru? Știi, ori nu știi? Că, după praful de pe drum vreau să vă pun birul în galbeni...
- Știu, cum să nu știu, boierule, zice Păcală. Da'ca să-mi pot face mai iute socoteala, să nu țină ca adineauri, spune-mi întâi, măria ta, câte fire de praf se află numai aicea, sub piciorul măriei tale. Măria ta ești înțelept și trebuie că le știi pe toate, de vreme ce mă-ntrebi. Și cum mi-oi da răspuns, măria ta, gata oi fi și eu cu socotitul. Spune, măria ta, c-ascult...
Zice și râde păcăliciul, râde de Sufletacru care se-ncurcă, se-nvinețește, tușește din băieri, holbează ochii și apoi strigă la Păcală:
- Uite ce, Râd-De-Proști, să lăsăm gluma. Voi, satul asta, Sărăcanii, să-mi dați până la toamnă zece juncani pentru cuhnia mea... Însă, ascultă, măi, să fie mari și grei cât dealurile ce se văd în zare. Ai auzit, ori să pun să te lovească la spate cu gârbaciul, ca să-nțelegi mai bine ce spun eu?
- Am înțeles, boierule, zice Păcală cu căciula-n mână. Numai că noi nu am vrea să-ți dăm lipsă de la greutate cu nici o picătură. Du-te întâi, măria ta, și cântărește dealurile. Spune-ne, fără greș, cât au. Să-ți dăm și noi juncanii pe măsură.
- Ce zice? Ce zice ăsta... cum îl cheama?... a țipat logofătul.
- Râd... Râd-De-Proști, măria ta, a spus Păcală tot umilit și cu căciula-n mână. Așa mă cheamă: Râd-De-Proști.
- Dă-i drumul, mână, vizitiu! a mai strigat iar logofătul.
Și-a sărit în caleașcă.
- Cine mi-a scos nebunu' ăsta-n cale?... Mână, să nu-l mai văd!...
Și-n uruitul roților, caleașca s-a pierdut în zare, ducând pe Sufletacru din Sărăcani, scăpând și bieții oameni de necaz.
În urma lui, râdeau tot satul. În hohote râdeau și tineri, și bătrâni, îmbrățișau cu drag pe... Râd-De-Proști.
Nu-i meșter acela ce gătește, ci acel ce pune sarea. Iar cine seamănă mătrăgună, n-aștepte să răsară flori.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

În palatul lui Vodă

Mintea face și desface. Iar limba taie mai rău decât o sabie.

Jurase într-o vreme Păcală, că o să meargă și în palatul lui vodă, să dovedească celor bogați și puternici cât sunt de lacomi și de proști.

Făcuse apoi rost de veșminte alese, podoabe lucitoare și împrăștiase vorba c-ar fi un prinț de prin alte meleaguri.

De cum aude vodă că a venit un prinț din altă țară, trimite un curtean cu o caleașcă să-l poftească la el în ospeție.

Se suie Păcală în caleașcă, în urma lui curteanul, și pleacă la palat.

Aici sunt mese întinse. Pe mese sunt bucate și băuturi cât lumea. Tarafe cântă. Boierii toți se pleacă în fața lui Păcală (erau aci la masă și boierii cei mai mari, cei mai bogați din țară). Iar vodă îl poftește pe Păcală la un cap de masă. La celălalt capăt se așează însuși vodă.

Păcală însă nu vrea să stea la capul mesei.

- Eu știu o vorbă de la tata - spune el - să te așezi la colț de țară (acolo sunt primejdii mai puține) și la mijloc de masă (unde se pun bucatele grămadă)!

Și se așează la mijloc de masă. Râde vodă, râd și boierii.

- Se vede vița, neam străin, nu dintr-ai noștri, mocofani! grăiește vodă.

- Da, da, așa e! adaugă și boierii. Se vede că-i un om ales prințul din altă țară.

- Ce nume poartă înălțimea ta? întreabă vodă pe Păcală. Și din ce țară ai poposit la noi?

- Mă cheamă prințul Râd-de-proști - zice Păcală - și-s dintr-o țară ce-i la răsărit de țara ce se-nvecinește-n asfințit cu țara voastră...

Se uită toți și nu înțeleg nimic. Doar vodă se preface că-nțelege:

- Așa?... Ce nume!... Tare frumos!... Și țara - știu și țara ceea!... zice el.

Se ploconesc cu toții (așa se ploconesc boierii în fața celor care vin din țări străine).

Începe masa. Păcală pune mâna pe lingură. Mănâncă bine. Se satură. După aceea începe să arunce cu lingura mâncare și pe haine.

- Ce faceți, înălțimea voastră? Ce faceți? întreabă oaspeții și gazda.

- Le satur și pe ele, săracele, răspunde prințul Râd-de-proști. De nu ar fi fost ele, nu m-ați fi primit poate cu-atâta cinste... Aci-n palate, numai haina face pe om.

- Se poate, înălțimea ta? spune de colo vodă. Să fi venit și-n zdrențe, și noi tot te cunoșteam că ești prinț. Îți dădeam și-atunci toată cinstea...

- Așa ar fi trebuit să fie - glăsuiește Păcală - pentru că pe un cap bun stă bine și-o căciulă spartă...

- Ha, ha, ha, ha!... râd oaspeții și gazda. Da'n ei se minunează.

Și-un boier șoptește către altul:

Ce tot vrea să spună prințul Râd-de-proști?

Păcală aude și răspunde tare:

- Spun că?

Glumele sunt frate,

ca sarea-n bucate,

faptele-mi toate

sunt bine măsurate!

Boierii, râzi și râzi... Râdeau să-i facă pe plăcere prințului Râd-de-proști, că la drept vorbind nici ei nu știau de ce se veselesc.

- Să nu vă-nece râsul, a zis Păcală. Veselia prea mare aduce după sine necaz. Cel putin astfel zice poporul.

- Eh, poporul e prost! spun boierii într-un glas și râd mai departe. Mănâncă iar. Și beau. Mai ales beau.

Se veselesc, amețesc, arată lui Păcală veșmintele lor. I-aduc și lui veșminte noi, în locul celor pătate cu bucate. Iar vodă ca să nu rămână mai prejos, i-arată un mărgăritar, o piatră rară, ce-o cumpărase de la neguțătorii din partea de răsărit a lumii.

Păcală îi privește și zice printre dinți:

- Păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar!

- Ce-ai zis? se încruntă de colo vodă?

- Am spus că masa a fost tare bună! răspunde Păcală. Cum se numesc bucatele ce le-am mâncat și băuturile ce le-am băut?

- Se cheamă talmeș-balmeș, c-au fost de toate amestecate! râde vodă, mulțămit că i-au plăcut bucatele și băuturile prințului Râd-de-proști, vrând să facă în același timp și o glumă.

- Cuvântul ăsta n-am să-l uit - grăiește Păcală - și vreau să-l iau cu mine.

- Să-l iei - se încântă și mai tare vodă - dar acum te poftesc să mergem să-ți arăt grădinile.

Pleacă ei prin grădini. Se plimbă. Tăifăsuiesc. Vodă și boierii cei mari se plâng lui Păcală că poporul e sărac, că merge greu cu dăjdiile și de-aia nu se prea ajung boierii și nici vodă.

- Mulți se plâng de bani, nici unul de minte!... zice Păcală.

- Ce vrei să spui cu asta? se cam încruntă vodă.

- Vreau să spun că sunt trei lucruri pe lume care vădesc adevărata fire a omului, mai ales a boierului.

- Care sunt? vor să știe boierii.

- Beția - am băut destul; prostia - câtă prostie e pe lume, să fiu eu sănătos; și vremea - vremea trece, trece pe aicea prin grădină.

- Nu prea înțeleg! se miră vodă.

- Nici noi! spun și boierii.

- O să-nțelegeți pe dată! râde-n sfârșit Păcală.

Tocmai treceau pe-un pod. Sub pod era o gârlă noroioasă.

Păcală se oprește pe pod și strigă:

- Văleu!

- Ce este? sar cu toții.

- Am pierdut! spune Păcală, făcând pe speriatul.

- Ce-ai pierdut?... Ce?... Ce?...

- Am pierdut chiar acum, ceva, mai mult decât o pungă cu galbeni!

- Mai mult decât o pungă cu galbeni?

Să-i fi văzut pe boieri, să-l fi văzut pe vodă:

Fiecare ar fi vrut să afle el comoara care-o pierduse prințul și s-o ascundă, s-o folosească singur.

Au sărit dar în gârlă, au răscolit nămolul pe de-a rândul, s-au făcut tot una pe haine și pe față, mă rog, mai rău ca râmătorii.

Până la urmă au fost nevoiți să iasă afară și vodă a rostit:

- Am făcut, înălțate prinț, noroiul talmeș-balmeș și n-am găsit punga cu galbeni.

- Nici nu căutam vreo pungă, a dat răspuns Păcală.

Când am trecut însă pe punte, am pierdut vorba asta din minte: ”TALMEȘ-BALMEȘ”. Acuma, bine c-am găsit-o. Că vorba asta pentru mine face mai mult decât o pungă cu galbeni; v-am spus că vreau s-o duc în țara mea.

S-a întors încolo Păcală, s-a suit ăn caleașca ce aștepta-n ogradă și a plecat...

Abia când n-au mai auzit nici roțile de la caleașcă, au înțeles boierii și vodă că prințul cel ciudat din asfințit a râs de ei...

- Acesta n-o fi fost Păcală? a căscat gura vodă.

- Să știi că el a fost! s-au dumirit boierii.

Și-au pornit să-l caute, să-l afle și să se răzbune.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)