Din noapte...

Mihai Eminescu

Din noaptea veșnicei uitări

În care toate curg,

A vieții noastre dezmierdări

Și raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aș vrea odată-n viață tu

Să te înalți mai sus.

Și dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă privește liniștit

Cu stinsele lumini.

Și dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înțeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

 (1884, 12/24 februarie)

Foaia veștedă

Mihai Eminescu

(după N. Lenau)

Vântu-o foaie vestejită

Mi-a adus mișcând fereastra -

Este moartea ce-mi transmite

Fără plic scrisoarea-aceasta.

Voi păstra-o, voi întinde-o

Între foile acele,

Ce le am din alte timpuri

De la mâna dragei mele.

Cum copacu-și uită foaia

Ce pe vânt mi-a fost trimisă,

Astfel ea uitat-a poate

Aste foi de dânsa scrise.

Vorbele iubirii moarte

Vinovate-mi stau în față,

Dovedite de minciună

Cer să sting a lor viață.

Dulcea lor zădărnicie

Nu mă-ndur s-o pun pe foc,

Deși-mi stau atât de triste

Că nu pot muri pe loc.

Voi păstra întreg amarul

Și norocul ăstor foi,

În durerea vechii pierderi

Recitindu-mă 'napoi;

Numai vestea blând-a morții,

Foaia tristă le-am adaos:

Moartea vindec-orice rană

Dând la patime repaos.

(Octombrie 1879)

*photo credit : Anita Bejenaru => Find MORE here

Amicului F.I.

Mihai Eminescu

Visuri trecute, uscate flori

Ce-ați fost viața vieții mele,

Când vă urmam eu, căzânde stele,

Cum ochiul urmă un meteor,

V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul,

Precum cu toamna frunzele trec;

Buza mi-e rece, sufletul sec,

Viața mea curge uitând izvorul.

Candela ștersei d-argint icoane

A lui Apolon, crezului mei,

Mă topesc tainic, însă mereu

D-ale patimilor orcane.

Sau ca un nour gonit de cânt

Alerg pe calea vieții mele,

O buhă care, țipând a jale,

Bântuie urma unui mormânt.

Viața-mi se scurge ca și murmura

Ce-o suflă-un crivăț printre pustii,

Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii

Și de blesteme mi-e neagră gura.

Îmi târăsc soarta ca și un vultur

Ce își târăște aripa frântă,

Viscolul iernii moarte îi cântă

Moarte îi râde tot de-mprejur.

An uitat mamă, am uitat tată,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot,

Pustiul arde-n inima-mi beată.

Numai prin chaos tu îmi apari,

Cum printre valuri a navei velă,

Cum printre nouri galbenă stelă,

Prin neagra noapte cum un fanar.

Te văd adesea frunte senină

Ca și gândirea lui Dumnezeu,

Sufletu-ți ardea-n sufletul meu

C-o flamă dulce, tainică, lină.

Gândind la tine nu voi să mor,

Îmi blastăm însuși eu mântuirea,

Orb, nebun, care blastămă firea,

Ce-ar vrea din frunte-i să stingă un nor.

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Și dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voi când mi-or duce îngerii săi

Palida-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe-a mea frunte

Și sa-mi pui lira de căpătâi.

( 1869 - 30 martie/11 aprilie )

Misterele nopții

Mihai Eminescu

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetișor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe șopotinde,

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă ușurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre albicioase

Ca și fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Și se sting ca două stele,

Care-n nuntă,ușurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca și fluturii de ușor

Saltă Eros nebunește.

Îl dezmiardă, l-ncălzește

Cu un vis de tainic dor.

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al noptii mire

Cu fantastica-i șoptire,

Le răsfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme ușurel,

Câte inime râzânde

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori

Unui lumea-i acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori!

(1866, 16/28 decembrie)

Speranța

Mihai Eminescu

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristeță, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.

Precum  călătoru, prin munță rătăacind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Așa-i speranța - c-un licur ușor,

Cu slaba-i lumină pălindă -

Animă-nc-odată tremândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,

Și unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar

Și blestemă cerul și soarta,

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii paranimfă - moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i lla sân,

Privirea-de lacrime plină,

Văzând geniile morții se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,

Speranța durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de grație plin

Și uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Și fața-i umbrește cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strange mai tare.

Așa marinarii, pe mare îmblând,

Izbiți de talazuri, furtun,

Izbiți de orcanul ghețos și urlând,

Speranța îi face de uită de vânt,

Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,

Speranța-a lor frunte-nsenină,

Speranța cea dulce de plată în cer,

Și face de uită de-a morții dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină,

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristeță, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.

(1866, 11/23 septembrie)

Pieces of genius (17)

Eu singur n-am cui spune cumplita mea duere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere

O piatră să ador.

Murindului speranța, turbării ăzbunarea,

Profetului blestemul, credinței Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ți, care mă-nvenină,

Nimica, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din fața ta senină,

Din ochiul tău senin.

(Mihai Eminescu - ”Amorul unei marmure” - S4-6)

*sursa poza => AICI

Pieces of genius (16)

De-ai fi noapte - aș fi lumină,

Blândă, lină,

Te-aș cuprinde cu-un suspin;

Și în nunta de iubire,

În unire,

Naște-am zorii de rubin;

(Mihai Eminescu - ”O călărire în zori” - S14)

Pieces of genius (15)

O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu știu să le-ascult;

...

Și privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.

(Mihai Eminescu - ”O,rămâi” - strofa1&5)

Pieces of genius (14)

”Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici todeauna,
Căci unul erau toate si totul era una.”

(Mihai Eminescu - ”Rugăciunea unui dac”)

Dacă iubești fără să speri

Mihai Eminescu

Dacă iubești fără să speri

De-ai fi iubit vreodată,

Se-ntunecă de lungi păreri

De rău viața toată.

Și-ți lasă-n suflet un amar

Și în gândiri asemeni,

Căci o iubire în zadar

Cu moartea-i sor' de gemeni.

Dar vindecarea la dureri

În piept, în partea stângă-i,

De-acolo trebuie să ceri

Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost

Oricâte se întâmple.

Că și-un amor care-ar fi fost,

Viața ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit

Din liniștea uitării

Dă orizon nemărginit

Singurătății mării.

Și ochiul tău întunecat

Atunci îl împle plânsul,

Iar ale vieții valuri bat

Călătorind spre dânsul.

Și dau cadențe de nespus

Durerii tale lunge

Pe când luceafărul e sus

Ca să nu-l poți ajunge.

Zâmbește trist cu raze reci

Speranțelor deșarte;

În veci iubi-o-vei, în veci,

Va rămânea departe

Și-a tale zile-or fi cum sunt

Pustii ca niște stepe;

Iar nopțile de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai poți pricepe.

Sonete

Mihai Eminescu

I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Și tu citești scrisori din roase plicuri

Și într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;

Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,

Un moale pas abia ascuns de scânduri...

Iar mâini subțiri și reci mi-acopăr...

II

Sunt ani mijloc și-ncă mulți vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Și cânturi nouă smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o liniștește,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilărește,

Se stinge-atunci o viață de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

III

Când însuși glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -

Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei

Cu ochii mari și purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind - ca-n vis, așa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în brațe -

Pe veci pierdut-o, vecinic adorat-o!

(1879, 1 octombrie)

Pieces of genius (13)

Vezi pe buza mea pălită

Un surâs,

Vezi pe fruntea-mi liniștită

Dulcele vis,

Și-al luncei vânt de vară

Călduros

Cântă-n lira mea amară.

De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sân,

Să vezi marea-i de mâhnire

Și venin,

Ai cunoaște-atuncea bine

Traiul meu:

Suflet mort, zâmbiri senine -

Iată eu.

(Mihai Eminescu - Când privești oglinda mărei - S3,4)

Pieces of genius (12)

- Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.
Va fi mânăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sfinte și îngălbenite,
Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,
Ori va fi dulce inimă de înger
Să mângâie blând ale mele plângeri?
L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de albă veselie?
Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasma a sufletului meu?
Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere.
De n-a fost - imagină-ți singur în tine
Un înger din ceruri cu aripi senine,
Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimises de sus Dumnezeu,
Și care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morții ființa-și pierdu.
Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;
Din sufletu-ți sec tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te plimbă ades cu gânduri uimite;
Alege-ți o cruce, alege un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sfânt;
Și cântă-i la capu-i și cântă mereu:
Dormi dulce și dus, tu, sufletul meu!

(Mihai Eminescu - Care-o fi în lume - S 1-6, 13, 16-23)

Replici

Mihai Eminescu

POETUL:

Tu ești o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,

Tu ești o noapte, eu sunt o stea - 

Iubita mea.

IUBITA:

Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,

Eu sunt un flutur, tu ești o floare,

Eu sunt un templu, tu ești un zeu - 

Iubitul meu.

Tu ești un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un haos, tu o lumina,

Eu sunt o arpă muiată-n vânt -

Tu ești un cânt.

POETUL:

Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,

Eu sunt un geniu, tu o problemă,

Privesc în ochii-ți să te ghicesc - 

Și te iubesc!

IUBITA:

Îți par o noapte, îți par o taină

Muiată-n pala umbrei haină,

Îți par un cântec sublim, încet -

Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ție-ți arde,

Nimica nu e, nimic al meu - 

E tot al tău.

Ciudat cum poezia asta reflecta putin misoginism... Adica tot femeile sunt haos si probleme... iar minunatii de barbatii sunt lumina si genii... Frumos din partea lui :))=)) As mai adauga si faptul ca ”iubita” are 4 strofe si ”poetul” doar 2, concluzia... :)) femeile vorbesc imens de mult - pana si in poeziile eminesciene...

Pieces of genius (11)

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața,

Speranțele-i, și binele-i, și tot!

Un vis ar fi amestecat cu ceață,

Un chin ar fi - ce l-aș sfârși să pot;

Pe când astfel o noapte e măreață,

Pierdută-n stele ce în ceri înot,

Prin ele trece melancolic luna -

(Mihai Eminescu - Iubită dulce, o, mă lasă - S4)

Pieces of genius (10)

Acel înger!... Fața pală,

Ochiul negru, păr bălai,

L-am văzut - o stea regală,

O lumină triumfală. -

Și de-atunci îl iubesc, vai! ...

L-am cătat în astă lume

Pân`ce viața-mi se pierdu,

Sufletu-mi se abătu...

Și-atunci te-am văzut: minune!

Acel înger ai fost tu.

Când lăsat-ai cerul. dragă?

De ce-n lume ai venit?

Ai știut că viața-ntreagă

Trista-mi inimă pribeagă

Tot pe tine te-a iubit?

Ai știut cine te-așteaptă

Și-ai venit să răsplătești

Lungi durerile-mi lumești,

Cu zâmbirea-ți înțeleaptă

Și cu ochii tăi cerești.

(Mihai Eminescu - Basmul ce i l-aș spune - S8,9)

Pieces of genius (9)

Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,

Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,

Cu părul tău moale tu viața mi-o legi -

O știi și te faci că nu o-nțelegi!

(Mihai Eminescu - Frumoasă și jună - S2)

Pieces of genius (8)

Cum va fi acel vis eu nu-ți pot spune -

Eu numai îl gândesc când mă cufund

În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,

Acele-nchipuiri ce mă pătrund,

Privește tu în ochii mei și-mi spune

Ce vezi în ei, în dorul lor profund,

Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău -

Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,

În somnul morții m-or neliniști,

Pătrunde-vor cu raza lor focoasă

Chiar în sicriul unde voi dormi.

Ei au pătruns prin pături neguroase

Ce viața mi-au urzit până aci -

De-ați putut sparge negurile-acele,

Veți lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume

Eu am iubit murit-au prea curând -

Orice amor ce n-a luat drept glume

Al meu amor e astăzi în mormânt - (...)

Tu mi-ai murit o dată. - Să nu-mi mori

De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aș face eu în lume?

N-aș regăsi în veci chipu-ți ușor

Și osândit aș fi să stau în lume -

De jalea ta eu n-aș putea să mor.

Acum - acum n-aș plânge al tău nume

Ci chiar pe tine, vecinice amor:

Mort aș trăi eu; viu eu aș fi mort.

Trăiește-mi dar - c-adânc în piept te port!

(Mihai Eminescu - Iubitei - S5-8)

Pieces of genius (7)

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu:

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

(Mihai Eminescu - O, mamă - S3)

Pieces of genius (6)

Ești tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce eternă, nefinită

Îngerii o cântă-n cor?

Ești ființa armonioasă

Ce-o gândi un serafin,

Când pe lira-i tânguioasă

Mâna cântecul divin?

Ah, ca visul ce se-mbină

Palid, lin, încetișor,

Cu o rază de lumină

Ce-arde geana ochilor;

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

Răpiși sufletu-mi în dor.

(Mihai Eminescu - La o artistă - S 4-5)