Satul Aplecat

Înțeleptul se cunoaște la supărare, prietenul la nevoie, și dragoste cu sila nu se poate.
Se zice că în drumurile lui, Păcală a poposit odată lâng-o fântână. Cum sta acolo, el, lângă fântână, și sorbea apă să se răcorească, iată că a trecut o nunta. Nuntașii chiuiau, se veseleau, numai mireasa hohotea de plâns de îi sălta cămașa din spinare.
- Las-o să plângă, zicea mirele, că s-o deprinde ea cu mine. Destul c-o iau săracă, îmi fac milă de tată-său, de mamă-sa, că altfel îi duceam la ocnă, nu mai vedeau lumina zilei. Mi-erau datori vânduți pentru mălai. Ei, sărăcie, sărăcie, ce nevastă îmi dai mie!...
Și bine zicea mirele, pentru că fata era frumoasă coz, ca trandafirul, iar el, buhos, bătrân - putea să-i fie tată - gros ca o bute și urât.
Însă bogat, bogat, de nu știa la pungă socoteala.
- Ia stați, măi oameni buni, a zis flăcăul, văzând pe biata fată cum plângea. Ce chiuiți atât de tare?
- Petrecem, a răspuns bogatul, eu și cu neamurile mele. Mi-am luat nevastă după plac, și-o duc acasă să nuntim. Tu cine ești, măi, coate goale?
- Eu? Un băiat, un oropsit, a zis Păcală. Vin de pe deal. Am aflat lângă un copac o groapă mare, încărcată numai cu galbeni, cu galbeni lucitori... Mă duc să caut un sac mai larg, să mi-i adun, să-i duc în satul meu, la VaiDeEi, să scap și eu de sărăcie, să-i pricopsesc pe toți...
- Să-i pricopsești pe toți?... Hă, hă!... că prost mai ești și tont mai ești, a rostit mirele. Du-te și adă-ți sac, de-acasă, din Vaideei... Da'unde-ai zis că e comoara?
- Colo pe deal, unde-i stejarul cel rotat.
- Acolo e?
Și s-a făcut Păcală că pornește cu pas întins spre Vaideei. Numai că n-a mers mult și-a sărit pe-o latură de drum, și s-a ascuns într-un tufiș.
Atuncea mirele, nuntașii, lăsând acolo, lângă fântână, pe mireasă, s-au repezit ca niște câini înfometați, în sus, pe deal.
Unii și-au rupt cămășile în goană, alții gheroacele, scurteicile, care ce-avea, să aibă în ce pune galbenii, să ia mai mulți.
Păcală-n timp ce fugeau ei s-a-ntors iute lângă mireasă.
Și ea plângea, plângea să zici că își dă duhul, nu alta.
- Ce-am să mă fac eu lângă urât, lângă bătrân? hohotea ea. Și era gata, gata, biata fată, să se arunce în fântână ca să-și ia viața, de cât amar avea în suflet.
- Fetică hăi, a zis Păcală, ținând-o să nu sară în fântână. Moartea vine lesne. Viața o capeți mai greu. Nu te pripi pentru atâta. Vrei să te scap eu de buhos?
- Cum să nu vreau, flăcăule? plângea mireasa. Dar cum? că nu mai este cu putință. Nu mă mai scapă decât moartea...
- Stai binișor, i-a zis Păcală și i-a șters lacrimile de pe chip. Uite, du-te acolo în desiș, leapădă-ți straiul de mireasă, îmbracă-te cu schimburile astea ale mele, ia și trăistuța cu bucate, și fugi unde-oi vedea cu ochii... Ai unde să te duci?
Fata a lăsat ochii rușinată.
- Am... un flăcău pe nume Ion. Mi-i drag. Și... noi juraserăm să ne luăm... Da e sărac... Și-a venit bogatul cu urgia... M-a luat din casa părintească... Acuma fug. Mă schimb numaidecât. Dar... stai, s-a-ntors copila spre Păcală. Tu ce-ai să faci?
- Mă fac mireasă-n locul tău...
- Mireasă?... Tu?... a început să râdă fata. Cum să se facă un flăcău mireasă?... Și-apoi, dacă te află buhosul, te spânzură, flăcăule. E rău și n-are milă de nimeni...
- Lasă, n-ai grijă tu de mine! a râs Păcală. Du-te și schimbă-te. Lasă acolo straiele, marama și fugi, că se întorc. Auzi-i că și vin...
Și fata n-a mai stat pe gânduri. S-a dus și s-a schimbat. Păcală a luat hainele și s-a-mbrăcat cu ele. Și-a pus pe cap marama și și-a lăsat-o peste chip. Apoi s-a așezat lângă fântână, făcându-se că plânge și suspină.
Tocmai soseau acolo și nuntașii. Erau toți rupți și nădușți.
- Ne-a păcălit! strigau ei toți. Ne-a stricat nunta, păcăliciul!
Și mirele striga mai tare decât ceilalți:
- Dacă îl prind, îi sucesc gâtul... ! Haide, mireasă, hai acasă... și îl trăgea de mână pe Păcală, ducându-l către casa lui.
L-a dus acasă pe Păcală și-acolo a și-ncept nunta. S-au adus vin, bucate bune. Păcală se făcea că plânge.
- Ia dă-ți, mireasă, vălul de pe față, zicea bogatul.
- Nu pot, că prea-s înlăcrămată, îi răspundea Păcală de sub marama, cu glasul subțiat.Lasă-mă să-mi mai treacă.
Iară lăutarii zdrăngăneau pe dible și mirele cânta cu glasul ca o bute veche, dată de-a rostogolul pe un deal:
- Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mamă-ta te-oi duce,
Când o face plopul pere
Și răchita micșunele.
- Ia hai, mireasă, să jucăm, zicea din nou buhosul spre mireasă.
- Lasă, mai către dimineață, atunci e mare veselia... Îi răspundea încet Păcală.
Și toți nuntașii râdeau, râdeau cu hohote, privindu-i.
- Cine râde la urmă râde mai bine, zicea Păcală de sub maramă.
- Ce-ai spus, mireasă? întreba buhosul. Ai vreo dorință? Că numai astăzi îți împlinesc eu toate voile. De mâine ai să-mi fi supusă...
- Am, glăsui Păcală iarăși, subțire, prefăcându-și vocea, de sub maramă. Vreau să mă duc oleacă afară și să mă răcoresc. Să-mi șterg lacrimile de pe chip. E timpul să înceapă veselia...
- Nu. C-ai să fugi, zicea buhosul... Nu sunt eu prost... Au mai fugit mirese-n noaptea nunții...
- Cum am să fug? zicea Păcală. Dezleagă-ți brâul de pe mijloc. Leagă-mă de picior c-un cap al brâului și ține tu celălalt cap. Când îmi faci semn, mă-ntorc îndată.
- Așa? Așa mai merge! zicea bogatul. Stai să te leg.
Și-a legat-o pe mireasă de un picior. Iară celălalt cap l-a strâns în mână, să nu-i alunece cumva. Păcală a ieșit afară. Și mirele a prins s-aștepte. A așteptat, a așteptat,  a sorbit el ulcele, a tot sorbit.
- Unde-i mireasa? întrebau nuntașii.
- Afară să se răcorească. Să-și șteargă lacrimile de pe chip. A zis că-i timpul să-nceapă veselia... glăsuia mirele trufaș, cu glasul răgușit de băutură.
- Așa a zis? Atunci să vie și să ne veselim, strigau nuntașii.
- Vină, mireasă, vrem să ne veselim cu toții, a strigat mirele, poruncitor ca un stăpân, spre tinda unde i se afla mireasa.
- Poate încă mai plânge! au zis nuntașii.
- Mireasă, vină! a răcnit stăpânul. Hai să ne veselim...
Și a tras încet de brâu. Brâul ședea pe loc. A tras mai tare. Brâul tot se ținea. S-a săltat în picioare mirele și-a tras, încordându-și puterile, cât putea el. Și a tras, și a tras. Iară de-afară s-a auzit un muget și-un sunet de talangă.
- Ce este? Ce s-aude? au sărit toți nuntații de pe lavițe.
Și mirele a tras, a tras. Și, ce să credeți, dragii mei, pe usă a intrat o vacă, cu-o talangă la gât, și cu marama miresii peste coarne, mugind către nuntași! Brâul era legat de gâtul ei. Și pe talangă un răvaș:
” Asta-i mireasa care-ți trebuiea ție. Nu o copilă ca un trandafir. Dragostea nu este de vânzare, ca o vacă, buhos afurisit. Află acestea de la mine, feciorul ce mă cheamă Păcală.”
Nu vă mai spun ce râs a fost pe urmă. Nuntașii, de, ca rude și ca oaspeți, râdeau mai acru. Da se adunase satul pe la ferestre. Și toți râdeau atât de tare, că s-auzea la șapte poștii.
- Buna mireasă i-a găsit Păcală bogatului, ziceau sătenii. E cumpărată, cum îi place lui.
Și șapte zile, șapte nopți, ba poate și mai bine, au tot râs de buhos, care se tăvălea pe jos, urlând de ciudă, jurându-se c-o să-l ucidă pe Păcală.
Atât au râs, că satul s-a cutremurat, și s-a lăsat în jos pe-o rână.
De-atunci îi zice Satul Aplecat.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Râd-De-Proști

Omul hapsân știe numai să lovească, nu să și mângâie, să ia și niciodată să dea.
Și se mai spune că tot în vremea lui Păcală, vodă ar fi avut un logofăt pe nume Sufletacru. Și trecea Sufletacru pe drumuri, peste tot, într-o caleașcă trasă de opt cai. Se oprea ici, se oprea colo, se oțăra la oameni sau îi bătea, sau le cerea câte se află-n lună, și-n stele, și-n văzduhuri.
Așa trece odată prin satul Sărăcani. Face conac în sat. Țăranii, cum îl văd, încep să fugă și să se ascundă prin bordeie. Ba unii se pornesc către pădure sau către bălți că-și ducă pruncii și femeile prin locurile cele mai ferite. La toți le era drag marele logofăt, ca sarea-n ochi, precum se spune.
Numai bașboierul poruncește vistavoilor să facă tot ce-or face și să prindă măcar un om. De nu l-or prinde, să dea foc satului numaidecât. Acu nu știu dacă l-au prins sau a venit Păcală singur să dea ochii cu Sufletacru, să scape satul de năpastă.
Se-ncruntă logofătul și rostește:
- Mă, cum te cheamă?
- Râd-De-Proști.
- Așa te cheamă?
- Așa, mărite.
- Măi, Râd-De-Proști, să-mi spui, tu, mie. câți stropi de apă se găsesc colo, în râul care curge pe lângă sat. De nu știi să-mi răspunzi, te spânzur.
- Răspund, măria ta, cum nu, spune Păcală. Numai că-mi trebuie și mie puțin timp, s-adun toți stropii laolaltă. Că, de, sunt mulți...
Și s-așează Păcală pe treptele caleștii, pune căciula și toiagul la o parte și-ncepe să se socotească, în liniște, pe degete. Număra degetele de la o mână, pe urmă și de la cealaltă. Le aduna pe toate și-apoi o lua de la-nceput. Și tot așa mereu... mereu...
Așteaptă logofătul, tot așteaptă, până la urmă se înfurie.
- Hai, măi, mai repede, că nu am vreme!
- Stai binișor, boierule! zice Păcală. Mai am câteva zile, câteva săptămâni sau poate câteva luni și îndată-s gata cu socotitul. Să-ți dau o socoteală cumsecade. Nu vreau să fac greșeală, nici atâta...
- Ei, las-o pe-asta, zice logofătul, care se plictisise de-atâta așteptat, să te-ntreb altceva...
- Întreabă-mă, boierule, sare Păcală de pe trepte. Întreabă-mă orice...
- Să-mi spui - dar asta imediat - să-mi spui... câte fire de praf se afl-aici, pe drumul astă, din satul vostru? Știi, ori nu știi? Că, după praful de pe drum vreau să vă pun birul în galbeni...
- Știu, cum să nu știu, boierule, zice Păcală. Da'ca să-mi pot face mai iute socoteala, să nu țină ca adineauri, spune-mi întâi, măria ta, câte fire de praf se află numai aicea, sub piciorul măriei tale. Măria ta ești înțelept și trebuie că le știi pe toate, de vreme ce mă-ntrebi. Și cum mi-oi da răspuns, măria ta, gata oi fi și eu cu socotitul. Spune, măria ta, c-ascult...
Zice și râde păcăliciul, râde de Sufletacru care se-ncurcă, se-nvinețește, tușește din băieri, holbează ochii și apoi strigă la Păcală:
- Uite ce, Râd-De-Proști, să lăsăm gluma. Voi, satul asta, Sărăcanii, să-mi dați până la toamnă zece juncani pentru cuhnia mea... Însă, ascultă, măi, să fie mari și grei cât dealurile ce se văd în zare. Ai auzit, ori să pun să te lovească la spate cu gârbaciul, ca să-nțelegi mai bine ce spun eu?
- Am înțeles, boierule, zice Păcală cu căciula-n mână. Numai că noi nu am vrea să-ți dăm lipsă de la greutate cu nici o picătură. Du-te întâi, măria ta, și cântărește dealurile. Spune-ne, fără greș, cât au. Să-ți dăm și noi juncanii pe măsură.
- Ce zice? Ce zice ăsta... cum îl cheama?... a țipat logofătul.
- Râd... Râd-De-Proști, măria ta, a spus Păcală tot umilit și cu căciula-n mână. Așa mă cheamă: Râd-De-Proști.
- Dă-i drumul, mână, vizitiu! a mai strigat iar logofătul.
Și-a sărit în caleașcă.
- Cine mi-a scos nebunu' ăsta-n cale?... Mână, să nu-l mai văd!...
Și-n uruitul roților, caleașca s-a pierdut în zare, ducând pe Sufletacru din Sărăcani, scăpând și bieții oameni de necaz.
În urma lui, râdeau tot satul. În hohote râdeau și tineri, și bătrâni, îmbrățișau cu drag pe... Râd-De-Proști.
Nu-i meșter acela ce gătește, ci acel ce pune sarea. Iar cine seamănă mătrăgună, n-aștepte să răsară flori.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

În palatul lui Vodă

Mintea face și desface. Iar limba taie mai rău decât o sabie.

Jurase într-o vreme Păcală, că o să meargă și în palatul lui vodă, să dovedească celor bogați și puternici cât sunt de lacomi și de proști.

Făcuse apoi rost de veșminte alese, podoabe lucitoare și împrăștiase vorba c-ar fi un prinț de prin alte meleaguri.

De cum aude vodă că a venit un prinț din altă țară, trimite un curtean cu o caleașcă să-l poftească la el în ospeție.

Se suie Păcală în caleașcă, în urma lui curteanul, și pleacă la palat.

Aici sunt mese întinse. Pe mese sunt bucate și băuturi cât lumea. Tarafe cântă. Boierii toți se pleacă în fața lui Păcală (erau aci la masă și boierii cei mai mari, cei mai bogați din țară). Iar vodă îl poftește pe Păcală la un cap de masă. La celălalt capăt se așează însuși vodă.

Păcală însă nu vrea să stea la capul mesei.

- Eu știu o vorbă de la tata - spune el - să te așezi la colț de țară (acolo sunt primejdii mai puține) și la mijloc de masă (unde se pun bucatele grămadă)!

Și se așează la mijloc de masă. Râde vodă, râd și boierii.

- Se vede vița, neam străin, nu dintr-ai noștri, mocofani! grăiește vodă.

- Da, da, așa e! adaugă și boierii. Se vede că-i un om ales prințul din altă țară.

- Ce nume poartă înălțimea ta? întreabă vodă pe Păcală. Și din ce țară ai poposit la noi?

- Mă cheamă prințul Râd-de-proști - zice Păcală - și-s dintr-o țară ce-i la răsărit de țara ce se-nvecinește-n asfințit cu țara voastră...

Se uită toți și nu înțeleg nimic. Doar vodă se preface că-nțelege:

- Așa?... Ce nume!... Tare frumos!... Și țara - știu și țara ceea!... zice el.

Se ploconesc cu toții (așa se ploconesc boierii în fața celor care vin din țări străine).

Începe masa. Păcală pune mâna pe lingură. Mănâncă bine. Se satură. După aceea începe să arunce cu lingura mâncare și pe haine.

- Ce faceți, înălțimea voastră? Ce faceți? întreabă oaspeții și gazda.

- Le satur și pe ele, săracele, răspunde prințul Râd-de-proști. De nu ar fi fost ele, nu m-ați fi primit poate cu-atâta cinste... Aci-n palate, numai haina face pe om.

- Se poate, înălțimea ta? spune de colo vodă. Să fi venit și-n zdrențe, și noi tot te cunoșteam că ești prinț. Îți dădeam și-atunci toată cinstea...

- Așa ar fi trebuit să fie - glăsuiește Păcală - pentru că pe un cap bun stă bine și-o căciulă spartă...

- Ha, ha, ha, ha!... râd oaspeții și gazda. Da'n ei se minunează.

Și-un boier șoptește către altul:

Ce tot vrea să spună prințul Râd-de-proști?

Păcală aude și răspunde tare:

- Spun că?

Glumele sunt frate,

ca sarea-n bucate,

faptele-mi toate

sunt bine măsurate!

Boierii, râzi și râzi... Râdeau să-i facă pe plăcere prințului Râd-de-proști, că la drept vorbind nici ei nu știau de ce se veselesc.

- Să nu vă-nece râsul, a zis Păcală. Veselia prea mare aduce după sine necaz. Cel putin astfel zice poporul.

- Eh, poporul e prost! spun boierii într-un glas și râd mai departe. Mănâncă iar. Și beau. Mai ales beau.

Se veselesc, amețesc, arată lui Păcală veșmintele lor. I-aduc și lui veșminte noi, în locul celor pătate cu bucate. Iar vodă ca să nu rămână mai prejos, i-arată un mărgăritar, o piatră rară, ce-o cumpărase de la neguțătorii din partea de răsărit a lumii.

Păcală îi privește și zice printre dinți:

- Păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar!

- Ce-ai zis? se încruntă de colo vodă?

- Am spus că masa a fost tare bună! răspunde Păcală. Cum se numesc bucatele ce le-am mâncat și băuturile ce le-am băut?

- Se cheamă talmeș-balmeș, c-au fost de toate amestecate! râde vodă, mulțămit că i-au plăcut bucatele și băuturile prințului Râd-de-proști, vrând să facă în același timp și o glumă.

- Cuvântul ăsta n-am să-l uit - grăiește Păcală - și vreau să-l iau cu mine.

- Să-l iei - se încântă și mai tare vodă - dar acum te poftesc să mergem să-ți arăt grădinile.

Pleacă ei prin grădini. Se plimbă. Tăifăsuiesc. Vodă și boierii cei mari se plâng lui Păcală că poporul e sărac, că merge greu cu dăjdiile și de-aia nu se prea ajung boierii și nici vodă.

- Mulți se plâng de bani, nici unul de minte!... zice Păcală.

- Ce vrei să spui cu asta? se cam încruntă vodă.

- Vreau să spun că sunt trei lucruri pe lume care vădesc adevărata fire a omului, mai ales a boierului.

- Care sunt? vor să știe boierii.

- Beția - am băut destul; prostia - câtă prostie e pe lume, să fiu eu sănătos; și vremea - vremea trece, trece pe aicea prin grădină.

- Nu prea înțeleg! se miră vodă.

- Nici noi! spun și boierii.

- O să-nțelegeți pe dată! râde-n sfârșit Păcală.

Tocmai treceau pe-un pod. Sub pod era o gârlă noroioasă.

Păcală se oprește pe pod și strigă:

- Văleu!

- Ce este? sar cu toții.

- Am pierdut! spune Păcală, făcând pe speriatul.

- Ce-ai pierdut?... Ce?... Ce?...

- Am pierdut chiar acum, ceva, mai mult decât o pungă cu galbeni!

- Mai mult decât o pungă cu galbeni?

Să-i fi văzut pe boieri, să-l fi văzut pe vodă:

Fiecare ar fi vrut să afle el comoara care-o pierduse prințul și s-o ascundă, s-o folosească singur.

Au sărit dar în gârlă, au răscolit nămolul pe de-a rândul, s-au făcut tot una pe haine și pe față, mă rog, mai rău ca râmătorii.

Până la urmă au fost nevoiți să iasă afară și vodă a rostit:

- Am făcut, înălțate prinț, noroiul talmeș-balmeș și n-am găsit punga cu galbeni.

- Nici nu căutam vreo pungă, a dat răspuns Păcală.

Când am trecut însă pe punte, am pierdut vorba asta din minte: ”TALMEȘ-BALMEȘ”. Acuma, bine c-am găsit-o. Că vorba asta pentru mine face mai mult decât o pungă cu galbeni; v-am spus că vreau s-o duc în țara mea.

S-a întors încolo Păcală, s-a suit ăn caleașca ce aștepta-n ogradă și a plecat...

Abia când n-au mai auzit nici roțile de la caleașcă, au înțeles boierii și vodă că prințul cel ciudat din asfințit a râs de ei...

- Acesta n-o fi fost Păcală? a căscat gura vodă.

- Să știi că el a fost! s-au dumirit boierii.

Și-au pornit să-l caute, să-l afle și să se răzbune.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)

Sohotei zgârcitul

Sacul zgârcitului nu are gură, cum al risipitorului nu are fund! ...
Decât să ai de-a face cu el, mai bine te duci în lume, să nu-l mai vezi ...
Zgârcitul n-are omenie, da' n-are nici prieteni... Oricui îi este silă de zgârcit ...
În satul nu știu care, trăia odată, asemenea flăcău.
La chip nu se vedea că-i altfel decât toți ceilalți de seama sa.
Avea doi ochi și-o gură. Nu era nici mai-nalt, nici mai scund, nici mai urât, nici mai frumos. Se numea Sohotei.
Atâta că i se dusese vestea de zgârcit.
N-avea părinți, era orfan; îi rămăsese însă avuție ... Avea saci plini de grâne, vite multe-n ogradă, ogor întins și o pădure. Avea de toate.
Da'vezi că bogătanul, de ce are mai mult, ar tot vrea și mai mult. I-e teamă să nu sărăcească.
Așa și Sohotei ...
De-i intra careva în casă, nu-l omenea cu nici o-mbucătură; de sta cumva până spre seară, nu se-ndura s-aprindă-o lumânare ...
De-l chemau rudele sau vreun vecin la masă, mânca flăcăul nostru bine, pe urmă se punea pe postit.
” Îmi ține, îmi ajunge și pentru-o săptămână - își zicea el - mâncarea multă nu e sănătoasă. ”
Și i-a venit vremea lui Sohotei să se însoare. A căutat el, a tot căutat. A luat nevastă, fata cea mai mică de stat, cea mai subțire din tot satul. O chema Subțirica. A luată fată săracă, deprinsă cu nevoia. Să nu mănânce mult ... Și să nu-l sărăcească ...
Au pregatit parinții fetei nunta cum au putut.
I-au dat și zestre, câțiva saci cu grâu, vreo două oi, veșminte ... De ... că trebuie să dai, de unde ai, de unde n-ai ... O data se mărită fata! ...
A primit mirele zestrea, a ascuns totul bine, a încuiat cu lacăt. S-a așezat pe rogojină și s-a făcut că doarme.
Au stat așa o zi, o noapte ... Sohotei nu vorbea - de frică să nu-i ceară nevasta de mâncare.
Către cealaltă dimineață, Subțirica, n-a mai putut de foame. Vedea că Sohotei tot tace și tot tace ... A dat smerenia deoparte. A aprins focul, a pus apă-n căldare, a pus în apă sare, și-a plecat în ogradă.
A luat un pui, l-a jumulit, l-a pus să fiarbă. Credea că-i face bucurie lui Sohotei.
” I-o fi și lui pesemne foame! ... ” se gândea Subțirica.
Când a văzut zgârcitul asta, i-a venit rău.
- Văleu, se-mbolnăvește omul meu, a sărit fata și l-a-nvelit cu cergi, l-a oblojit, i-a pus urcior cu apă caldă la picioare.
Nimic. De rău ce se simțea, zgârcitul da să moară.
” Cine l-a pus să-și ia nevastă? Ce-o să facă el acuma? Nevasta-i cere de mâncare. Și-o să-l sărăcească. ”
Așa gândea. Așa se frământa sub cergi.
Și-n vremea asta, în cămară, se împrăștia mireasma de carne bine fiartă, de ciorbiță.
Și l-a-ntrebat nevasta pe zgârcit:
- Nu vrei o bucățică? O lingură de ciorbă?
El nu putea răspunde. De ciudă, amuțise.
” Nu! ” da din mână. ” Nu! ”
Din puii lui să-nghită? Ferit-a sfântul! Nu ...
Văzând nevasta că Sohotei nu are foame, a mâncat tot. A mâncat și cărnița, a sorbit și ciorbița ...
I-era o foame, biata, de-ar fi mâncat doi pui, nu unul singur! S-a gândit c-o să-i gătească bărbatului alt pui.
” Sunt destui în ogradă! ” ...
Când a văzut zgârcitul că a mâncat nevasta tot puiul dintr-o data, a dat si ochii peste cap.
A fugit fata într-o clipă pe la vecini și pe la neamuri.
- Veniți, le striga tare, moare bărbatul, Sohotei ... Veniți ... Veniți ...
Au pornit verii, și cumnații, și unchii, și nepoții, ba au pornit și neamuri mai depărtate, au pornit și vecinii, s-a adunat tot satul, să-l vadă pe Sohotei zgârcitul cum se duce. ( Așa zgârcit nu se găsește la tot pasul! ... )
S-au grămădit în casă.
Pe laviță sta Sohotei gemând, aproape dus. Bătrânul - unchiul cel mai bătrân - a chemat și notarul; să spună Sohotei de-i lasă toată avuția miresii, așa cum spune-n pravili, cum e și datina străbună.
- Lași tot miresii, toată agoniseala? l-a întrebat pe Sohotei.
Zgârcitul, chiar și pe patul morții, nu se gândea decât la pui. Că l-a mâncat nevasta tot, și asta, dintr-o dată.
A auzit când a rostit notarul cuvântul ” tot ” și a crezut că vrea să știe dacă a mâncat Subțirica tot puiul dintr-o dată.
A vrut s-o-nvinuiască. S-a ridicat în capul oaselor și, răsuflând din greu, cu ultima putere, a dat răspuns notarului, plin de mânie:
- Tot, tot! ...
Și, de atâta furie, de ciuda care se-adunase-n el, s-a răsturnat pe spate și-a murit.
Notarul a grăit atuncea:
- Vedeți că răposatul a rostit plin de tărie, mai înainte de-aș da duhul: ” Tot, tot ” ... adică toată avuția să-i fie dată nevestii, s-o folosească ea cum i-o fi voia.
Iară bătrânii care erau de față dădeau din cap și glăsuiau:
- Economia-i bună, zgârcenia e rea. Cine ca Sohotei o să faptuiască, tot ca el o să pătimească.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)

Pătlăgică Împărat

De te mânii, poți pierde, de ai răbdare, câștigi!...

Astfel a fost cu Petre din poveste.

Când a trăit? De mult, pe când stăpânea lumea un împărat vestit. Vestit, c-avea un nas ca pătlăgeaua, mare, roșu, și borcănat. De-aceea-i zicea lumea Pătlăgică. Îi zicea: Pătlăgică Împărat.

Și, de necaz că semăna cu pătlăgeaua nasul lui, a dat poruncă strașnică-mpăratul să piară și sămânța pătlăgelii.

Cine n-o asculta, să moară spânzurat.

Au ascultat cu toții... Frica păzește bine bostănăria!

Numai grădinarul palatului n-a ascultat.

Ce-a făcut el, ce-a dres, c-a mai păstrat o pătlăgea.

A păstrat-o și a lăsat-o moștenire feciorului său, Petre, tot grădinar ca el.

- E cel mai de preț lucru, a spus tatăl, mai înainte de a se stinge, tu să nu lași să piară pătlăgeaua...

( Cuvântul cel din urmă al părintelui e zapis cu nouă peceți... )

Se-apucă dară Petre, și, fie ce-o fi, seamănă la o parte, lângă un gard, pe țărmul unei ape, pătlăgeaua.

Pesemne însă că era o pătlăgică fermecată; bătrânul a știut, dar Petre n-a știut.

C-a început să crească...

Într-o clipită a fost cât gardul. S-a sprijinit puțin de gard, așa cum este obiceiul pătlăgelii, căreia-i trebuie arac.

Pe urmă a-nceput să se ridice singură. A făcut trunchi, ramuri cum au copacii.

Și a crescut, a tot crescut, i s-a pierdut vârful în nori.

- Măi, unde-o fi acuma pătlăgica? s-a-ntrebat Petre. Să văd și eu unde-a ajuns.

S-a cățărat pe trunchi, s-a cățărat...

S-a tot urcat, s-a tot urcat.

Și-ajunge dintr-o dată - știți unde? În țara soarelui.

Se pleacă înaintea soarelui flăcăul. Îi spune cine e, cum pătimesc sărmanii oameni din pricina lui Pătlăgică Împărat.

Nu-i lasă să mai crească, nici să mănânce pătlăgelele dulci-acrișoare și zemoase, pentru că seamănă cu nasul lui.

Începe soarele, maimarele luminii, să râdă. Și zice astfel către Petre:

- Coboară iară pe pământ, n-ai grijă... Și, dac-oi fi vreodată la primejdie, să scuturi numai de trunchiul pătlăgelii și-o să fie bine.

Se coboară Petre.

Cât se coboară, vede cum cresc pe ramuri flori - florile cresc, se scutură, rămâne fructul.

Sunt pătlăgele mari și roșii cum nu s-au mai văzut pe lume. Sunt mari cum e bostanul, ba poate și mai mari.

La poale, jos, se-adună poporenii, mănâncă pătlăgele și râd.

Aude împăratul. Se supără mai tare și nasul i se face ca focul.

Își poruncește telegarii. Își adună curtenii. Mai ia cu el și-un gâde.

Și haide la cocioaba lui Petre!

Lângă gard, pătlăgica! și vârful ei în soare.

Răcnește împăratul, și gâdele ridică o spânzurătoare.

Da' Petre, de colo, apucă-n brațe trunchiul pătlăgelii. Scutură de el bine.

Și unde-ncep să cadă, frate, pătlăgele - poc! poc! Una pe nasul împăratului, alta pe pântec. Și cad, și cad, l-acoperă sub pătlăgele.

Se face-un munte-ntreg de pătlăgele.

Când au dat muntele deoparte, n-au mai găsit din împărat decât un gândac negru și urât.

( Îl prefăcuse soarele, pesemne. )

- Priviți ce s-a ales de Pătlăgică Împărat!... au râs în hohot poporenii.

Și i-au dat numele gândacului tot Pătlăgică, pentru că se-ncuibează-n rădăcina pătlăgelii, o roade și o strică. Îi zic însă gândacului și ”coropișniță”.

Oamenii-l caută și-i distrug ouăle sale veninoase.

Iar Petre a putut de-atuncea să-și crească pătlăgelele în voie și oamenii să le mănânce.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Cine este cel mai puternic pe pământ?

Cine caută găsește; cine umblă ajunge. Și adevărul nu-i niciodată prea departe, e totdeauna lângă tine.

Un om căuta odată, demult, să afle cine sau ce este mai tare pe-acest pământ.

Și-a mers, a mers omul acela, a întrebat din sat în sat și din cetate în cetate. Nimeni nu știa să-i răspundă. Doar într-o seară, pe un drum depărtat, un cerșetor i-a spus așa:

- Pe cât pot eu să-mi dau socoteala, în lume astăzi banul învârtește totul. Cel mai bogat în aur și argint este un neguțător ce locuiește într-un oraș la țărmul mării. Are corăbii multe, bani cu sacii - nici nu le știe socoteala - și acareturi... câte și mai câte și slujitori cu miile. El e de bună seamă cel mai puternic pe lume.

S-a dus până la dânsul călătorul. S-a întâmplat însă tocmai atunci regele acelei țări să poruncească slujitorilor să-l prindă pe neguțător, să-i taie capul și să-i ia averea. Căci pasămite regele făcea și el negoț, iară neguțătorul cel prins și omorât șezuse prea mult în calea lui.

A cugetat atunci drumețul nostru:

” Aha! am înțeles, regii sunt, va să zică, mai tari decât ceilalți pe lume ”.

Ș-a plecat spre palatul regelui, să-l vadă, să-l cunoască.

Numai când a ajuns acolo, a aflat că un împărat, ce stăpânea o țară mai întinsă, chiar lângă țara regelui, care avea oștiri mai mari și bogății de zeci de ori mai multe, pornise cu război. Îl biruise pe rege și-l luase prins. Nu se știa dacă va scăpa teafăr și se va-ntoarce.

” Iacătă, dar, și-a spus drumețul. Vezi că-mpărații sunt și mai tari ca regii. Cât pe-aci să greșesc... ”

A plecat dară omul la curtea împărătească, să-l vadă, ba chiar să stea de vorba cu-mpăratul, de va putea.

Nici n-ajunsese însă bine călătorul la curtea-mpărătească și află că într-o bună zi, un haiduc preavestit, iubit de poporeni, a pătruns în palat, cu toată ceata lui. L-a bătut pe-mpărat, i-a luat de-acolo aur și mii de nestemate. Le-a dat celor săraci.

” Ei, va să zică este cineva mai puternic chiar decât împăratul, a socotit drumețul. Aceste e haiducul care face dreptate. Bine că am aflat... ”

Și, mulțumit de sine, se pregătea să plece către casă, când, au bătut tobele în cetate. Crainici vesteau pe toate ulițele că poterele-mpărătești trăseseră într-o cursă pe viteazul haiduc. Acuma era-n ștreanguri, iar gâdele cetății urma să-i taie capul.

” Bine că n-am plecat, și-a spus drumețul nostru. Dacă plecam, n-aveam de unde ști că e un oarecine care-i vine de hac și unui asemenea haiduc, care l-a biruit chiar și pe împărat. Gâdele e mai tare decât toți. Se vede bine! El are și secure, are și puterea de-a tăia capetele oamenilor. Cât pe ce să nu știu... ”

Abia-i tăiase gâdele capul celui osândit și, din răceală sau din știu eu ce, s-a îmbolnăvit. N-au mai trecut nici două zile, și într-o dimineață, s-a prăpădit. L-au luat, l-au dus la cimitir. Groparul i-a făcut o groapă. L-a coborât în groapă și-a tras pământul peste el.

Când a văzut și asta, călătorul s-a minunat.

” Așadar chir și pentru un gâde e cineva pe lume care-i sapă mormântul, trage țărâna peste el și ... s-a sfârșit! Groparul este deci mai tare, mai puternic decât oricine. El ne îngroapă pe noi toți. Cum de nu mi-a trecut prin minte?... ”

S-a dus deci la gropar acasă.

Chiar de la poartă a auzit însă o larmă, care l-a-nspăimântat.

Groparul avea un băiat de șase, șapte anișori. Nu ar fi fost un copil rău, dar era tare râzgâiat. Iar bietul om era o fire slabă. Cum îl vedea, copilul i se suia în cap, îi poruncea, îi smulgea barba și mustățile.

” Hm!... Și-a rostit în gând drumețul. Groparul cât e de gropar are pe cineva ce-i poruncește, din slăbiciune sau din ce, dar iacătă că-l are! Bună treabă! Și eu care credeam că el... ”

Cum ședea însă și se gândea acolo, la portiță, s-a arătat un bărbat-nalt.

Tatăl i-a și ieșit-nainte.

- Bine-ai venit, rosti el către noul sosit. Bine-ai venit, învățătorule!... Nu știu ce să mă mai fac cu băiețelul! E alintat. Nici eu, nici mama lui nu ne-ndurăm să-l pedepsim. Toată nădejdea noastră e la școală. Învață-l, fă ce știi, să iasă om...

- Am să-l iau chiar acum la școală, a rostit cel care sosise, care era învățător, și pe care-l iubeau și părinții și copiii. O să învețe scrisul, cititul, socotitul și alte lucruri bune. O să se facă om. Haide, flăcăule, cu mine!...

Iară copilul l-a urmat cu bucurie, căci vorba lui era nespus de blândă și se vedea că-i înțelept.

Atunci drumețul nostru s-a apropiat de-nvățător și i-a grăit:

- Am colindat până departe, să aflu cine este mai tare pe-acest pământ. Crezusem c-am aflat și, iată, mă găsesc iar în nedumerire. Tu ce spui, înțeleptule? Să plec din nou în lume să cercetez?

- De ce să pleci? a glăsuit învățătorul. Caută în jurul tău și spune-mi: dacă nu ar fi oamenii, care să are și să semene, ai avea ce mânca?

- Fără-ndoială, nu!

- Dar dacă n-ar fi alții care să-ți facă haine călduroase sau un acoperiș, n-ai îngheța în timpul iernii?

- Desigur, înțeleptule! a răspuns omul.

- Și toți aceștia, de n-ar avea unelte, ar putea să-ți mai dea cele de trebuință?

- Nu. Nici nu-ncape vorbă.

- Atunci, ai înțeles cine este mai tare pe pământ? Al cui e viitorul? Acela de pe urma căruia trăiesc în lume toti oamenii?

- Am înțeles, învățătorule! s-a luminat, în sfârșit, călătorul care căutase răspuns la întrebare prin țări îndepărtate. Este ACELA CE MUNCEȘTE.

- Da, prietene. Acela ce muncește este stăpânul vieții. Fără de el n-am putea să trăim... Munca lungește viața. Îl ridică pe om.

Mărgăritarul cel mai strălucitor e hărnicia!

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Piatra nestemată

Focul topește ceara, dar călește oțelul.

Odinioară, după cât se spune, pe vremea când mai trăiau zânele, pădurile din munții de la miazăzi erau mult mai stufoase decât astăzi, erau cele mai-nalte păduri care se ridicau până la țărmurile mării. Și tot pe-atunci se zice că trăia un cneaz vestit de crud, care-ngrozise cu răutatea lui toți oamenii din munți.

Iar în pădurile acelea era un trunchi ce-și înălțase coroana până-n nori. Cneazul nu putea să îndure să fie ceva prea mare pe pământ. I se părea că ar știrbi din strălucirea pe care-o avea el.

A poruncit deci unui pădurar pe nume Noe, să taie trunchiul până seara, să-l facă bucățele pentru foc.

A tăiat pădurarul trunchiul, dar acesta, când s-a prăvălit, l-a izbit cu o rămurică. Iar rămurelele cele mai mici ale copacului erau mai mari decât cele mai groase trunchiuri pe care le-ați văzut vreodată voi. Atât de tare l-a lovit această rămurică pe pădurar, încât el a căzut bolnav.

Din fericire, avea Noe un vecin bun. Se numea Ion. L-a chemat la coliba lui și l-a rugat să facă el trunchiul bucăți, altminteri cneazul o să-l osândească. S-ar putea întâmpla să-i ia și viața, pentru că nu i-a împlinit toată porunca.

Vecinul, Ion, era un om prea cumsecade și s-a-nvoit să plece la pădure. Dar, cum a dat o dată cu toporul în trunchiul doborât de Noe, s-a ivit o scorbură.

” Într-un copac atât de falnic să fie scorbură?! și-a zis în sine Ion. Mare minunăție! Zău așa... ” Și a mai dat încă o dată cu toporul.

Scorbura s-a lărgit și mai tare. A curs din ea toată făina de putregai. Și în făină s-a văzut o piatră nestemată, mare cât oul de găină. A luat îndată piatra și-a fugit cu ea la Noe.

- Tu ai doborât trunchiul, a spus el, piatra este a ta, s-o stăpânești în bună pace.

- Cinstite prieten, a grăit și Noe, nu-i drept ce faci. Tu ai aflat această piatră, ție ți se cuvine să o stăpânești cu sănătate...

Pe când se îmbiau ei astfel, a auzit și cneazul de piatra nestemată. A-ncălecat pe calul ce mai iute și, năvălind la casa cea săracă a lui Noe, a răcnit tare:

- Eu sunt acela care am dat poruncă să se doboare trunchiul din pădure, eu sunt stăpânul vostru al tuturora, deci piatra e a mea! Iar vouă o să vă tai capetele, pentru că ați îndrăznit să o atingeți!

Cum a rostit cuvintele acestea cneazul, și cum a vrut să prindă-n mână piatra nestemată, din ea a izbucnit o flacără ce l-a cuprins și l-a-mpietrit pe loc.

S-au uitat oamenii mai bine și-au văzut pe zâna cea bună a pădurilor în văl de horbote și păr bălai pe umeri. A rostit zâna:

- Tu, Noe, ai o fată și Ion are-un flăcău. Ei se-ndrăgesc de mult. A lor să fie piatra și să trăiască împreună fericiți...

Abia atunci s-au dumirit cei doi vecini că zâna bună a pădurilor orânduise astfel lucrurile, ca să le-ncerce cinstea tuturora și să se săvârșească totul după dreptate.

Au împlinit deci voia zânei și-au făcut o nuntă mare feciorului și fetei care se îndrăgeau.

Au trăit apoi multă vreme cu toții, îndestulați și mulțumiți, acolo în pădurea cea-naltă din munții de la miazăzi, că se dusese vestea despre ei până pe țărmul mării cea veșnic zbuciumată și încă mai departe.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Pe din două

Urciorul nu merge de multe ori la apă, ci, ori se sparge, ori se crapă. Și de sapi groapa altuia, se-ntâmplă să cazi tu cel dintâi în ea...

Odată, se-așezase, se pricopsise, la curtea unui vodă, un baș-boier, adică boier mare, pe nume Borbea.

Și sta boierul în pridvor la vodă. Nu da voie nimănui înăuntru, de nu-i da lui o dijmă.

Se nărăvise rău boierul; lua de la târgoveți, lua și de la țărani.

Și, cu năravul ăsta, se îngrășase bine boierul, își rotunjise și averea.

Era o slujbă bună, cum vă spun.

S-a-ntâmplat însă să fie trăitor în vremea aceea și un fecior de țară. Se chema Pipăruș.

Era vestit flăcăul în staul lui, făcuse multe, nu se temea nici de boier, de nimenea nu se temea.

Dar a venit ispravnicul în sat. I-a luat două oițe. Cu japca i le-a luat. Atât avea flăcăul moștenire de la tătucă-su, bătrânul care se prăpădise.

A hotărât atunci să plece, s-ajungă pân-la vodă, și să-l întrebe dacă se află la el cumva dreptatea ce i-o răpiseră boierii.

A plecat flăcăul, a mers...

N-avea de unde ști pe unde-i târgul cel mare, unde se află vodă. A-ntrebat el pe drum pe fiecare... (Mai bine-ntrebi de două ori, decât să rătăcești o dată!...) N-avea timp de pierdut.

Cum a ajuns la curte, s-a urcat în pridvor, a vrut să suie în cămări la vodă.

Numai că Borbea, baș-boierul, ce păzea? S-a repezit la el:

- Ia stai, oprește-te flăcăule, ce te grăbești așa, crezi că ești pe moșia ta? I-a și pus mâna-n piept. Ce vrei, ce poftești de la vodă?

I-a spus flăcăul tot necazul.

- Așa e treaba? a grăit boierul. Ei bine, ca să intri, trebuie, băiete, să-mi plătești niște galbeni...

- N-am nici un galben, a răspuns feciorul, mă duc după oițe...

- Atunci uite, a zis iar baș-boierul, te las cu o-nvoială, ca tot ce ți-o da vodă să-mparți cu mine, de-or fi cele două oițe, de-o fi vreun ajutor în galbeni, de-o fi orișice-o fi...

- Bine, boierule! glăsuiește feciorul, cu blândețe. Mă învoiesc... (Însă pisica blândă zgârie rău!...)

Și intră Pipăruș la vodă.

Îi spune vodă:

- Ce e, flăcăule? Ai vreun necaz?

Răspunde Pipăruș:

- Privește-mă la față și întreabă-mă de viața!... Îi spune apoi tărășenia, se roagă de dreptate.

Vodă rânjește. Cum o să-și asuprească el boierii?

Ba încă îl gonește, îi mai dă și-un picior în spate.

În clipa aceea Pipăruș își aduce aminte și de boierul hoț de la intrare, de baș-boierul Borbea.

Se duce iar la vodă, îi cade la picioare și se roagă:

- Măria Ta, dă-mi încă un picior în spate, că țin la lovituri...

Să nu dea vodă-ntr-un țăran? Îl mai lovește-o dată.

Dă mai tare...

Pipăruș iese cam în brânci. În pridvor, baș-boierul îl întreabă:

- Spune-mi pe dată ce-ai primit? Să-mi dai și mie jumătate din ce-ai luat...

- Îți dau, cum nu, cinstită socoteală!... îi zice flăcăul.

Și, dornic să se răcorească oleacă, izbește pe boierul Borbea cu piciorul, așa de bine, că-l dă de-a rostogolul.

Cade boierul huruind pe scări. Începe zgomot, zarvă... Ce să fie? Iese și vodă afară, cu anteriul după el, târâș. Și strigă:

- Ce este aici? Ce s-a întâmplat?

- A dar feciorul ăsta, Pipăruș, în mine, cu piciorul! răcnește baș-boierul.

- Mi-a cerut jumătate din ce m-ai miluit măria ta, a spus flăcăul. I-am dat și eu cu cinste, cu dreptate, după făgăduială, un picior... Măria ta nu mi-ai dat două?... Da-i greu boierul și-a căzut de-a dura... Poate și-a frânt vreo coastă, nu știu bine, poate și-a spart măselele... Dar eu nu sunt de vină. I-am dat ce mi-a cerut...

Grăiește astfel, și-și ia în grabă tălpășița, să nu mai dea de vreo năpastă.

Urciorul nu merge de multe ori la apă, ori se sparge, ori se crapă...

Așa și cu boierul Borbea și Pipăruș al nostru din poveste.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Mateiaș gâscarul la oaste

Nu-i de rușine nici un meșteșug. Oricare-i bun, numai să-l faci cum se cuvine...

Lui Mateiaș îi plăcea tare mult să crească gâște. Odată, într-o vară, când se afla pe malul unui râu, cu gâștele, au venit însă oamenii de la curte. Prindeau flăcăii cu arcanul și îi duceau la oaste.

Au azvârlit arcanul. L-au prins și pe flăcăul nostru de gât, l-au luat cu ei.

Atâta-i plăcea feciorului acesta meșteșugul care-l făcea, că la plecare a luat cu sine gâsca lui cea mai dragă, pe Roji. A luat-o-n brațe și-a purtat-o până la curtea regelui.

Ce-a mai râs regele când a aflat că Mateiaș a luat cu sine și gâsca la oștire!

A râs și-a spus așa:

- O fi el, Mateiaș acesta, un năzdrăvan, precum se spune... (Făcuse Mateiaș și pân-atuncea mulțime de năzdrăvănii, de se dusese vestea...) Da'are meșteșug de rând...

Aflase Mateiaș și se-ncruntase. Și hotărâse - la vremea când i-o veni bine - să-i răsplătească regelui tot cu-o năzdrăvănie aceste vorbe de ocară.

Mai trece-o lună, mai trec două... Învață Mateiaș câte sunt de-nvățat la oaste. Vine o zi când trebuie să-i slujească regelui, de strajă, într-o grădină, la palat.

Știa că prin grădina asta trecea ades și regele.

Se înțelege cu soții săi, oștenii, și le făgăduiește că o să-l pună chiar pe rege să-i îngrijească pasărea.

O ia cu el pe Roji și stă... Stă el în strajă un timp și iacătă și regele.

Venea-n haine schimbate prin grădină, să vadă ce mai e și dacă străjile-s la locul lor.

Cum merge regele așa, vede pe Mateiaș cu gâsca. Și Mateiaș nu-i dă onorul. Se supără nespus de tare regele și-i strigă:

- Măi Mateiaș, tu știi cine sunt eu?

Mateiaș face pe nepăsătorul:

- Oi fi căprarul?

- Mai mare sunt! se-ngâmfă regele.

- Oi fi atunci sergentul! face flăcăul mai pe prostul.

- Nu ai ghicit nici de astă dată.

- Oi fi vreun ofițer?

- Mai mare sunt.

- Poate-i fi general.

- Sunt și mai mare! se umflă regele în pene mai mult decât o gâscă.

- Că n-oi fi însuși regele? face gâscarul atuncea pe miratul.

- Ba el sunt! zice regele, crezând că Mateiaș va cădea jos de frică.

- Dacă-i așa, râde cu toată gura Mateiaș, na, ține bățul asta, mână pe Roji mai încolo, să-ți dau onorul!...

Regele a rămas ca trăznit. L-a uluit, pesemne, îndrăzneala lui Mateiaș. A luat apoi în mână bățul. A dat pe Roji mai încolo.

Și Mateiaș i-a dat onorul.

Regele a primit onorul, ducându-și bățul de gâscar la pălărie. Roji sta lângă el și gâgâia. Iar de prin tufișuri, pe ascuns, râdeau oștenii de să se prăpădească, văzând pe rege c-a ajuns gâscar.

Numai că regele nici chiar atunci n-a priceput că Mateiaș și-a bătut joc de el.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Șoricelul trufaș

Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:

- Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii...

- Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și cea mai înțeleaptă din toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.

- De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoareci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară... Hai să ne-ndestulăm cât vom putea...

- Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!...

- Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.

- Am... am să... să omor pisica!... a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.

- Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjoară pământul. Acum e prea târziu... Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu...

- Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te amesteca în treburile mele...

Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te învață de bine...

Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât nu îi vorbise încă nimeni.

- Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu, din trufie!

- Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.

- Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.

- Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să ma duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă... Pe urmă am să mai văd eu ce-am să mai fac...

- În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna, din colțul ei...

Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.

Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hanului. Și n-a mai fost decât un drum - cât să vă spun?... de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute, acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.

Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.

- Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el, tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.

Și, fără să aștepte răspunsul celorlați șoareci, s-a urcat pe o ladă, de-acolo, pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chihlimbariu.

- Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.

Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a-ntors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt capăt l-a luat în bot și a-nceput să sugă.

A supt el ce-o fi supt și-a simțit că-i vine o veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse în bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.

Juca și chițăia:

” Tot pe loc, tot pe loc,

Să bat labele cu foc,

Că eu nu mă tem deloc,

Fac pisica ghemotoc

Și-o arunc în poloboc!

Tot pe loc, tot pe loc...”

Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:

- Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!...

Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga spre fârtați:

- Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica s-o văd, s-o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!...

- Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci că te-aude, frățioare!... Și iese vreo năzdrăvănie... Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești...

- Ce face, măi?! striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege peste întreaga șoricime... Plecați, lăsați-mă, mă răfuiesc eu singur cu pisica!...

- Taci, frățioare, noi ne ducem... șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.

- Bunica nu știa ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico! Unde ești, pisico? Vino să te ucid...

Atunci... atunci, iubiții mei - parcă nu-mi vine nici să povestesc!... s-a auzit un miorlăit:

- Miau!... Miau!... Aicea sunt! Care mă cheamă?... Am venit!...

Și s-a ivit în pivniță pisica.

Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.

Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.

- Cine mă cheamă atât de tare? Miau!... Miau!... Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă...

- Eu... te chemam... a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau... să te ucid... nu... nu. Ai... ai înțeles... gre...greșit... Vream numai... să... să te poftesc... la nunta mea...

- Iacătă, sunt aici, a spus pisica.

Și-a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:

- Iacătă, am venit. Hai să ne nuntim...

Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să s-ascundă undeva. S-a-ntors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a lunecat în vinul cel chihlimbariu.

Vinul a clipocit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș, s-a scufundat.

Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:

- A pierit!... S-a-necat în vinul cel chihlimbariu...

Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.

Bătrâna a început să plângă. Orișicum îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:

- Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă nu trebuie să umble cu cuțitul!... Iar întâmplarea să vă fie de pildă.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Leneșul și măgarul

Se povestește, dragii mei, că se pornise-odată o iarnă cum nu se mai văzuse, nu se mai pomenise! Ne spun bătrânii că-ngheța și fumul ce ieșea pe coș, se făcea sloi de-atâta ger...

Așa că oamenii se-ngrijeau care mai de care s-aducă lemne din pădure, să-și încălzească nevestele, copiii.

Numai un leneș, pe care-l chema Stan, nu se mișca... De la o vreme se iau de gânduri oamenii din satul unde trăia Stan. Și, într-o bună dimineață, când plecau la pădure, se-abat și pe la casa lui.

- Haide, măi Stane! îl cheamă ei. Nu vezi că-ngheți în casă? Hai la pădure și tu, să-ți aduci lemne!

- Nu merg! răspunde leneșul ce sta lungit pe laviță, sub coperiș de cergi. Nu merg că obosesc.

- Păi, iei, măi Stane, boii cu tine! stăruie iar sătenii. Te sui în sanie, boii te trag... Așa te duci, așa te-ntorci. N-ai cum obosi.

- Ba, nici așa nu vreau! se-mpotrivește Stan. Că boii trebuie să-i înjug. Mai mare oboseala. Mai bine iau măgarul.

- Bine, ia și măgarul! râd oamenii. Și hai!...

Așa-l urnesc pe Stan. Și pleacă laolaltă. Ajung ei la pădure și-ncep să taie trunchi.

Numai Stan caută...

Caută și caută, să afle vreun copac mai mititel. Când l-o tăia, să nu obosească...

Și, tot căutând astfel, ocolește pădurea. Da' numai că pădurea e bătrâna. Copacii-s mari. Și trunchiul ăla-i gros, iar celălalt e-nalt!... Copacul ăla-i așa... celălalt e altfel... Și tot cutreieră el pădurea, până ce-ncepe să se însereze.

Alege, alege, cum se spune, până culege... La urmă află el un trunchi mai potrivit, nici prea înalt, și nici prea gros... Crescuse trunchiul pe o râpă, într-un țărm de pârâu.

Leagă Stan trunchiul copacului cu o frânghie de gâtul măgarului. Apoi începe să gonească măgarul, doar, doar, o putea smulge trunchiul din rădăcină.

Și, dacă vede că nu se poate, că nu se smulge trunchiul ușor din rădăcină, începe să taie copacul cu toporul.

Dă cu toporul și stă...

Mai mult stă decât dă.

Până la urmă tot izbutește să-l taie. Dar, cum era copacul pe țărm, se prăvălește-n râpă.

Și, pentru că măgarul era prins de frânghie, îl zvârle prin văzduh, pe malul celălalt.

Rămâne măgarul mort pe loc de-asemeni lovitură. Se uită Stan, se scarpină în cap și fluieră a pagubă.

Tocmai trecea pe-acolo un pădurar.

- Măi Stane, i-a zis el, abia ținându-se de râs, află și tu că leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește... Și, cine ține în brațe lenea își pierde pe drum măgarul...

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Poveste despre ”Lasă!”

Tot lucrul la vremea lui și ce poți face astăzi nu lăsa pe mâine...

Se zice că ar fi fost cândva un băietan pe nume Lasă. La drept vorbind, îl chema altfel: Petre, Ionică, Gheorghe sau altminteri. Numai toți îi ziceau Lasă, pentru că el, la orice vorbă, răspundea: ”Lasă, că n-o fi zor!”, ”Viu mai târziu!”, ”Fac mai pe urmă!” și tot așa.

Era un băiat leneș, ce mai vorbă! și lăsător în toate cele. Nu vrea să facă nici un lucru, nu vrea să meargă nici la școală. Vrea numai să se odihnească.

Părinții lui erau mâhniți. Învățătorul îi spunea deseori:

- Trezește-te și tu, băiete! Timpul aleargă. Ține-te după el. Cine-și pierde timpul în lenevie își risipește viața, pentru că viața din timp este făcută...

Băiatul nostru n-avea însă urechi s-audă pe-nvățător, nici pe părinți și nici pe prieteni. Își petrecea întreaga ziuă în trândăvie, lungit pe spate, așteptând să vină doar ceasul cel plăcut al mesei, și apoi ceasul de culcare. Ce-i drept, îi mai plăcea să se și plimbe, să râdă, să glumească. Numai să facă treabă nu-i plăcea, nici să se osteanească în vreun fel.

Și, fiind așa cum vă spuneam, pleacă odată la pădure cu toți ceilalți copii din sat.

Merg ei ce merg printre copaci, respiră aerul cel proaspăt, miresmele de frunză amăruie de fag și de stejar, și-ajung de la o vreme pe-o coastă însorită, plină de zvon de păsărele unde se vedea în vale râul cu solzii sclipitori de-argint.

Merseseră, dar nu prea mult.

Numai că băietanul nostru, atât de lenevos și nedeprins cu osteneala, simte acum că-i vine somn.

- Aaaaa!... căsca el leneș și se întindea, de parc-ar fi trudit la plug sau seceriș și n-ar fi dormit de săptămâni. Tare mi-e somn. Eu nu merg mai departe. Lăsați-mă... Mă culc aici!

- Haide cu noi, ziceau ceilalți băieți. Vrem să culegem mure și ciuperci. Strângem poate și uscături. Facem acasă bucurie părinților dacă ne-ntoarcem cu coșurile încărcate cu de toate...

- Și noi o să adunăm flori, râdeau fetițele voioase. Vino cu noi, ai timp destul să te-odihnești la noapte...

- Lasă! Mi-e somn! spunea băiatul. Vreau să mă culc colea pe coastă. Mă chemați voi când vă întoarceți în sat, la masă...

- Cine mănâncă trebuie să facă și el ceva, ziceau copiii. Haide și tu cu noi. Să vezi ce bine-ai să te simți pe urmă, când ai să vii acasă cu mure, cu ciuperci, vreascuri și flori...

- Lasă! Vreau să mă odihnesc, căsca el iarăși. Mergeți voi singuri. Lasă... Lasă...

Se tologea în iarbă dup-aceea și rămânea așa întins, cu mâinile lăsate cruce în iarba verde, mătăsoasă, vorba ceea: pică pară mălăiață...

- Dacă nu vrea, nu vrea, spuneau ceilalți. L-om lua cu noi la înapoiere.

Și plecau mai departe-n niște locuri unde știau că se găsesc ciuperci și mure dulci, mai dulci ca mierea.

Cum coborau ei către râu, unul zărește deodată-n depărtare doi ochi aprinși.

Era un lup. Venea în goană chiar către coasta unde zăcea în iarbă băiatul nostru cel lenevos.

Timp să ajungă pân-la el, să-i vină-n ajutor, nu mai era.

Măcar s-apuce să-l vestească, iar el să fugă înspre ei. Lupii, unde sunt oameni adunați mai mulți, nu se apropie.

- Să strigăm!... Să strigăm la el, au spus copiii îngroziți, văzând cum lupul se grăbește, se grăbește cu botul căscat larg, cu balele curgându-i de foame, către coastă.

- Măi!... măi!... au început să strige ei cât îi ajutau piepturile. Scoală-te iute și aleargă. Vine lupul spre tine și te sfâșie!

Băiatul lenevos i-aude. Desface-oleacă pleoapele. Le-nchide iarăși sub lumină. Cască. Deschide gura doar pe jumătate și mormăie:

- Lasă că viu... Lăsați-mă!...

- Ridică-te și fugi spre noi! Venim și noi spre tine să-ți ajutăm! strigă din nou copiii. Ridică-te îndată! Vine lupul...

Strigă ei și aleargă către coastă. Însă băiatul, lenevos, se-ntinde. Se-ntoarce pe partea cealaltă și șoptește:

- Lasă că viu eu... Lasă... Lasă... Vedeți-vă de treaba voi...

Apucă numai să șoptească, pentru că lupul a și ajuns la el. A deschis botul să-l înșface. Și l-ar fi sfâșiat desigur, de nu s-ar fi ivit chiar în clipita aceea un păstor care-și mâna o turmă de mioare prin pădure. El a sărit la lup. L-a lovit cu toiagul. L-a doborât. Atunci abia băiatul nostru s-a trezit. S-a ridicat. Dar, când a văzut lupul, a înțeles prin ce-a trecut; a căzut iară jos, de spaimă. Însă de lenevie s-a lecuit. N-a mai fost lăsător. Ba încă se mai spune că-n acel sat, unde se petrecuse întâmplarea, flăcăii și copilele n-au mai rostit de-atuncea vorba ”lasă”, nici de i-ai fi fript pe limbă cu jeratic. Cu vremea au uitat-o pe de-a-ntregul.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)