Magie si/sau stiinta...

... Numai că sunt două forme de magie. Există o magie care este lucrarea diavolului și care urmărește prăbușirea omului prin acțiuni despre care nu este îngăduit să vorbim. Dar este și o magie care este lucrarea lui Dumnezeu, acolo unde știința Domnului iese la iveala prin știința omului, care slujește să transforme natura, și care are unul dintre scopuri acela de a prelungi însăși viața omului. ( Guglielmo - pag. 104-105 )

... știința nu constă numai în a afla ceea ce trebuie sau se poate face, ci și în a afla ceea ce s-ar putea face și care poate că nu trebuie făcut. ( Guglielmo - pag. 116 )

( Umberto Eco - În numele trandafirului/ Il nome della rosa )

*** (41)

În suflet ars de ani și chin

Un templu alb și-nsingurat

Închide tot ce prin destin,

Spre fericire ni s-a dat.

Nu-i nime-ngăduit sa vie

Sub zidul tainei ne-ntinate:

Mai bine mută gura-mi fie

Decât la alții drum s-arate.

Dar numai ce te-am cunoscut,

Și să pătrunzi nu  fost-a greu,

Chiar ieri - sau veacuri au trecut? -

În taina sufletului meu.

Iar astăzi, făr de-a mea voință,

Tot cercetez în amintire

Surâs din dulce suferință

O stea mai limpede-n iubire.

(A.A. Fet - 1867)

Dumnezeu Însuși a creat emoțiile omului. El știe cât de ușor poate fi zdrobită inima omului. Gândirea poate fi afectată. El cunoaște durerile vieții... deoarece oamenii sunt răniți... și apoi îi rănesc pe alți oameni. De asemenea, El știe cât de rezistente ne-a făcut și cunoaște capacitatea naturală a fiecăreia dintre noi de a fi restaurată și refăcută. El știe că putem iubi chiar atunci când nu ne simțim iubite deoarece El ne iubește suficient de mult ca să ne dea această putere. El știe că nu suntem câtuși de puțin așa de fragile cum credem că suntem, dar ne comportăm așa cum credem că suntem. El știe că avem capacitatea de a fi extraordinare și nu doar în ciuda experiențelor pe care le-am avut, ci datorită lor.
Dumnezeu știe că suntem nesigure. Dar nu trebuie să fim. Și El nu ne va lăsa destul de mult singure. El are suficientă siguranță pentru mine, pentru tine și pentru acelea dintre noi care Îl numesc pe Cristos Mântuitorul lor. El a turnat propriul Lui Spirit sigur în vasele noastre slabe de lut. Draga mea, siguranța ta este în tine. Auzi ceea ce îți spun? O ai in tine.
(Beth Moore - Adio, nesiguranță, ne-ai fost un prieten rău - pag. 125)

Satul Aplecat

Înțeleptul se cunoaște la supărare, prietenul la nevoie, și dragoste cu sila nu se poate.
Se zice că în drumurile lui, Păcală a poposit odată lâng-o fântână. Cum sta acolo, el, lângă fântână, și sorbea apă să se răcorească, iată că a trecut o nunta. Nuntașii chiuiau, se veseleau, numai mireasa hohotea de plâns de îi sălta cămașa din spinare.
- Las-o să plângă, zicea mirele, că s-o deprinde ea cu mine. Destul c-o iau săracă, îmi fac milă de tată-său, de mamă-sa, că altfel îi duceam la ocnă, nu mai vedeau lumina zilei. Mi-erau datori vânduți pentru mălai. Ei, sărăcie, sărăcie, ce nevastă îmi dai mie!...
Și bine zicea mirele, pentru că fata era frumoasă coz, ca trandafirul, iar el, buhos, bătrân - putea să-i fie tată - gros ca o bute și urât.
Însă bogat, bogat, de nu știa la pungă socoteala.
- Ia stați, măi oameni buni, a zis flăcăul, văzând pe biata fată cum plângea. Ce chiuiți atât de tare?
- Petrecem, a răspuns bogatul, eu și cu neamurile mele. Mi-am luat nevastă după plac, și-o duc acasă să nuntim. Tu cine ești, măi, coate goale?
- Eu? Un băiat, un oropsit, a zis Păcală. Vin de pe deal. Am aflat lângă un copac o groapă mare, încărcată numai cu galbeni, cu galbeni lucitori... Mă duc să caut un sac mai larg, să mi-i adun, să-i duc în satul meu, la VaiDeEi, să scap și eu de sărăcie, să-i pricopsesc pe toți...
- Să-i pricopsești pe toți?... Hă, hă!... că prost mai ești și tont mai ești, a rostit mirele. Du-te și adă-ți sac, de-acasă, din Vaideei... Da'unde-ai zis că e comoara?
- Colo pe deal, unde-i stejarul cel rotat.
- Acolo e?
Și s-a făcut Păcală că pornește cu pas întins spre Vaideei. Numai că n-a mers mult și-a sărit pe-o latură de drum, și s-a ascuns într-un tufiș.
Atuncea mirele, nuntașii, lăsând acolo, lângă fântână, pe mireasă, s-au repezit ca niște câini înfometați, în sus, pe deal.
Unii și-au rupt cămășile în goană, alții gheroacele, scurteicile, care ce-avea, să aibă în ce pune galbenii, să ia mai mulți.
Păcală-n timp ce fugeau ei s-a-ntors iute lângă mireasă.
Și ea plângea, plângea să zici că își dă duhul, nu alta.
- Ce-am să mă fac eu lângă urât, lângă bătrân? hohotea ea. Și era gata, gata, biata fată, să se arunce în fântână ca să-și ia viața, de cât amar avea în suflet.
- Fetică hăi, a zis Păcală, ținând-o să nu sară în fântână. Moartea vine lesne. Viața o capeți mai greu. Nu te pripi pentru atâta. Vrei să te scap eu de buhos?
- Cum să nu vreau, flăcăule? plângea mireasa. Dar cum? că nu mai este cu putință. Nu mă mai scapă decât moartea...
- Stai binișor, i-a zis Păcală și i-a șters lacrimile de pe chip. Uite, du-te acolo în desiș, leapădă-ți straiul de mireasă, îmbracă-te cu schimburile astea ale mele, ia și trăistuța cu bucate, și fugi unde-oi vedea cu ochii... Ai unde să te duci?
Fata a lăsat ochii rușinată.
- Am... un flăcău pe nume Ion. Mi-i drag. Și... noi juraserăm să ne luăm... Da e sărac... Și-a venit bogatul cu urgia... M-a luat din casa părintească... Acuma fug. Mă schimb numaidecât. Dar... stai, s-a-ntors copila spre Păcală. Tu ce-ai să faci?
- Mă fac mireasă-n locul tău...
- Mireasă?... Tu?... a început să râdă fata. Cum să se facă un flăcău mireasă?... Și-apoi, dacă te află buhosul, te spânzură, flăcăule. E rău și n-are milă de nimeni...
- Lasă, n-ai grijă tu de mine! a râs Păcală. Du-te și schimbă-te. Lasă acolo straiele, marama și fugi, că se întorc. Auzi-i că și vin...
Și fata n-a mai stat pe gânduri. S-a dus și s-a schimbat. Păcală a luat hainele și s-a-mbrăcat cu ele. Și-a pus pe cap marama și și-a lăsat-o peste chip. Apoi s-a așezat lângă fântână, făcându-se că plânge și suspină.
Tocmai soseau acolo și nuntașii. Erau toți rupți și nădușți.
- Ne-a păcălit! strigau ei toți. Ne-a stricat nunta, păcăliciul!
Și mirele striga mai tare decât ceilalți:
- Dacă îl prind, îi sucesc gâtul... ! Haide, mireasă, hai acasă... și îl trăgea de mână pe Păcală, ducându-l către casa lui.
L-a dus acasă pe Păcală și-acolo a și-ncept nunta. S-au adus vin, bucate bune. Păcală se făcea că plânge.
- Ia dă-ți, mireasă, vălul de pe față, zicea bogatul.
- Nu pot, că prea-s înlăcrămată, îi răspundea Păcală de sub marama, cu glasul subțiat.Lasă-mă să-mi mai treacă.
Iară lăutarii zdrăngăneau pe dible și mirele cânta cu glasul ca o bute veche, dată de-a rostogolul pe un deal:
- Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mamă-ta te-oi duce,
Când o face plopul pere
Și răchita micșunele.
- Ia hai, mireasă, să jucăm, zicea din nou buhosul spre mireasă.
- Lasă, mai către dimineață, atunci e mare veselia... Îi răspundea încet Păcală.
Și toți nuntașii râdeau, râdeau cu hohote, privindu-i.
- Cine râde la urmă râde mai bine, zicea Păcală de sub maramă.
- Ce-ai spus, mireasă? întreba buhosul. Ai vreo dorință? Că numai astăzi îți împlinesc eu toate voile. De mâine ai să-mi fi supusă...
- Am, glăsui Păcală iarăși, subțire, prefăcându-și vocea, de sub maramă. Vreau să mă duc oleacă afară și să mă răcoresc. Să-mi șterg lacrimile de pe chip. E timpul să înceapă veselia...
- Nu. C-ai să fugi, zicea buhosul... Nu sunt eu prost... Au mai fugit mirese-n noaptea nunții...
- Cum am să fug? zicea Păcală. Dezleagă-ți brâul de pe mijloc. Leagă-mă de picior c-un cap al brâului și ține tu celălalt cap. Când îmi faci semn, mă-ntorc îndată.
- Așa? Așa mai merge! zicea bogatul. Stai să te leg.
Și-a legat-o pe mireasă de un picior. Iară celălalt cap l-a strâns în mână, să nu-i alunece cumva. Păcală a ieșit afară. Și mirele a prins s-aștepte. A așteptat, a așteptat,  a sorbit el ulcele, a tot sorbit.
- Unde-i mireasa? întrebau nuntașii.
- Afară să se răcorească. Să-și șteargă lacrimile de pe chip. A zis că-i timpul să-nceapă veselia... glăsuia mirele trufaș, cu glasul răgușit de băutură.
- Așa a zis? Atunci să vie și să ne veselim, strigau nuntașii.
- Vină, mireasă, vrem să ne veselim cu toții, a strigat mirele, poruncitor ca un stăpân, spre tinda unde i se afla mireasa.
- Poate încă mai plânge! au zis nuntașii.
- Mireasă, vină! a răcnit stăpânul. Hai să ne veselim...
Și a tras încet de brâu. Brâul ședea pe loc. A tras mai tare. Brâul tot se ținea. S-a săltat în picioare mirele și-a tras, încordându-și puterile, cât putea el. Și a tras, și a tras. Iară de-afară s-a auzit un muget și-un sunet de talangă.
- Ce este? Ce s-aude? au sărit toți nuntații de pe lavițe.
Și mirele a tras, a tras. Și, ce să credeți, dragii mei, pe usă a intrat o vacă, cu-o talangă la gât, și cu marama miresii peste coarne, mugind către nuntași! Brâul era legat de gâtul ei. Și pe talangă un răvaș:
” Asta-i mireasa care-ți trebuiea ție. Nu o copilă ca un trandafir. Dragostea nu este de vânzare, ca o vacă, buhos afurisit. Află acestea de la mine, feciorul ce mă cheamă Păcală.”
Nu vă mai spun ce râs a fost pe urmă. Nuntașii, de, ca rude și ca oaspeți, râdeau mai acru. Da se adunase satul pe la ferestre. Și toți râdeau atât de tare, că s-auzea la șapte poștii.
- Buna mireasă i-a găsit Păcală bogatului, ziceau sătenii. E cumpărată, cum îi place lui.
Și șapte zile, șapte nopți, ba poate și mai bine, au tot râs de buhos, care se tăvălea pe jos, urlând de ciudă, jurându-se c-o să-l ucidă pe Păcală.
Atât au râs, că satul s-a cutremurat, și s-a lăsat în jos pe-o rână.
De-atunci îi zice Satul Aplecat.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Mandria

Această rădăcină nu se referă la cultură, ci la eul nostru și toate îl avem. Haideți să îl confruntăm. Uneori oamenii și unele situații ne fac să ne simțim nesigure, deoarece, pur și simplu ne fură mândria. Chiar dacă am lăsa deoparte toate loviturile vieții și toate celelalte rădăcini ar fi scoase din pământ, ne-am lupta cu nesiguranța deoarece ne luptăm cu mândria. Gândește-te puțin la legătura evidentă dintre cele două:

Nu suntem singurele femei din viața soților noștri, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem cele mai înzestrate persoane în viață, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem prima alegere de fiecare dată, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem preferatele cuiva, iar asta ne rănește mândria.
Nu putem face totul singure, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem prima prioritate a altcuiva, iar asta ne rănește mândria.
Nu ne simțim speciale, iar asta ne rănește mândria.
Nu obținem promovarea dorită, iar asta ne rănește mândria.
Nu câștigăm lupta, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem plătite dupa valoarea noastră, iar asta ne rănește mândria.
Nu suntem plătite deloc, iar asta ne rănește cu adevărat mândria. 

Nu minimalizez durera autentică a acestui tip de raționament. Doar pentru că mândria umple o inimă nu o împiedică să fie zdrobită. Doar o împiedică să fie vindecată.
Am ajuns la concluzia că nu avem o povară mai mare în viață ca eurile noastre îngâmfate. Nici o forță exterioară nu are puterea de a trăda și de a ne conduce greșit așa cum o fac eurile noastre. Mândria ne convinge să renunțăm la iertare și ne oprește de la a ne asuma riscuri. Mândria ne fură intimitatea deoarece intimitatea necesită transparență. Mândria este un exploatator ca nimeni altul, și dacă nu ne poate conduce la distrugere, ne va mâna spre distracție. Gândește-te la nebunia pe care o poate produce această trăsătură măruntă:

Dacă nu putem fi cele mai atractive, cel puțin putem fi cele mai bune la ceva anume.
Și dacă nu putem fi cele mai bune la ceva anume, cel puțin putem fi cele care muncesc cel mai din greu.
Și dacă nu putem fi cele care muncesc cel mai din greu, cel puțin putem fi cele mai plăcute.
Și dacă nu putem fi cele mai plăcute, cel puțin putem fi cele care atrag cel mai mult atenția.
Și daca nu putem fi cele care atrag cel mai mult atenția, cel puțin putem fi cele mai religioase.
Și dacă nu putem fi cele mai religioase, cel puțin putem fi cele mai epuizate.

Și lista nu se termină niciodată, deoarece eurile mari insistă să fim ”cele mari”. Nu doar femei obișnuite. Suntem atât de disperate să avem semnificație. Ne trăim viețile strigând: ”Să mă remarce cineva!” Și vrei să auzi ceva interesant? Dumnezeu ne-a făcut exact în felul acesta.
Această nevoie este pusă în ființele noastre pentru a ne trimite să-L căutăm pe Creatorul nostru, care ne poate da mai multă semnificație decât îi putem face față. El nu doar că ne observă, El nu-Și ia niciodată ochii de la noi. Din când în când, avem câte o clipă de claritate și ne simțim cunoscute de ceva - Cineva - de o măreție inestimabilă.

(Beth Moore - Adio, nesiguranță, ne-ai fost un prieten rău - pag. 92-93)

... lyrics of my life ... (4)

Marc Anthony - You Sang To Me
Oh...
I just wanted you to comfort me
When I called you late last night you see
I was fallin' into love
Yes, I was crashin' into love
Oh of all the words you sang to me
About life, the truth and being free, yeah
You sang to me, oh how you sang to me

Girl, I live off how you make me feel
So I question all this being real
'Cause I'm not afraid to love
For the first time I'm not afraid of love

Oh, this day seems made for you and me
And you showed me what life needs to be
Yeah, you sang to me, oh you sang to me

All the while you were in front of me I never realized
I just can't believe I didn't see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me
How I long to hear you sing beneath the clear blue skies
And I promise you this time I'll see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me

Just to think you live inside of me
I had no idea how this could be
Now I'm crazy for your love
Can't believe I'm crazy for your love
The words you said you sang to me
And you showed me where I wanna be
you sang to me, oh you sang to me

All the while you were in front of me I never realized
I just can't believe I didn't see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me
How I long to hear you sing beneath the clear blue skies
And I promise you this time I'll see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me

All the while you were in front of me I never realized
I just can't believe I didn't see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me
How I long to hear you sing beneath the clear blue skies
And I promise you this time I'll see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me

All the while you were in front of me I never realized
I just can't believe I didn't see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it
When you sing to me
How I long to hear you sing beneath the clear blue skies
And I promise you this time I'll see it in your eyes
I didn't see it, I can't believe it
Oh but I feel it

*** (40)

Cu cât mai fără de nădejde

S-adună anii să ne-nstrăine,

Pe-atâta dorul prețuiește

Minuta ce-o petreci cu mine.

Pot curgerea neîmpăcată

A timpului, uitând, să-ndur,

Cât, printre genele-ți, mă cată

Un tânăr zeu din pur azur.

Zavistii ard sporind în pară

Și mi le știu și bine nu mi-i.

Ci cum pe chipul de fecioară

Opri-s-or ochii toți ai lumii?

Ce preț pe vis pui în secret,

Cât nu cunoști al vieșii ham!

În bietul suflet de poet

Acelui vis - liman și hram.

(A.A. Fet - 1861?)