25 sept. 2015
Devenind ”Apostolul Iubirii”...
În inima mea sălășluiește Iisus din Galileea, Omul mai presus de oameni, Poetul care ne face pe toți să fim poeți, Duhul care ne bate la ușă ca să ne trezim și ridicându-ne, să ieșim pentru a întânlni adevărul gol și neîntinat. (pag. 59)
(Ioan, fiul lui Zevedeu)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)
*sursa poza: AICI
20 sept. 2015
Creștere...
Un sâmbure ascuns în inima unui măr este o livadă pe care nu o putem încă vedea. Și, cu toate acestea, dacă acel sâmbure cade pe piatră, nimic nu se va alege de el. (pag. 42)
(Un filozof persan din Damasc)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)
*sursa poza - AICI
(Un filozof persan din Damasc)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)
*sursa poza - AICI
19 sept. 2015
Putere...
Uneori, mi se pare că El auzea murmurul durerii din toate lucrurile care cresc sub soare și că apoi le înălță și le ajută, nu doar prin cunoașterea Lui, ci dezvăluindu-le puterea lor de a se înălța și de a deveni întregi. (pag. 25)
(Filemon, un spițer grec)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)
(Filemon, un spițer grec)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului)
Etichete:
Kahlil Gibran,
original pics,
previous reads
15 sept. 2015
Cunoaștere...
În adâncul sufletului nostru, suntem cu toții plugari, cu toții iubim via. Iar pe pășunile amintirilor noastre există oricând un păstor cu turma lui, din care lipsește o mioară.
Și există lama plugului, și teascul de vin, și podeaua pe care se treieră grăunțele.
El știa izvorul ființei noastre, dar și firul rezistent din care suntem cu toții țesuți.
Oratorii greci și romani le vorbeau celor ce îi ascultau despre viață așa cum apărea ea minții omului.
Nazarineanul le vorbea despre un dor ce sălășluia în inimi.
Ei vedeau viața cu ochi ce erau puțin mai limpezi decât ochii tăi ori ai mei. Iar El vedea viața în lumina lui Dumnezeu.
Deseori cred că El le vorbea mulțimilor tot astfel cum un munte i-ar vorbi câmpiei.
Iar în predicile Lui exista o putere pe care oratorii Atenei ori Romei nu o stăpâneau. (pag. 17-18)
( Asaph, numit și Oratorul din Tir)
(Kahlil Gibran - Iisus, Fiul Omului / Jesus, the Son of Man - 2007/1928)
*Pic is Originally Someone's...
Etichete:
Kahlil Gibran,
original pics,
previous reads
11 sept. 2015
Nourul îmi zise...
Nourul îmi zice: ”Mă risipesc”.
Noapte zise: ”M-afund în zorile înflăcărate”.
Durerea zise: ”Rămân într-o tăcere profundă, ca urmele pașilor lui”.
”Mă sting chiar în amiaza mea”, îmi zise viața.
Pământul zise: ”Luminile mele-ți sărută gândurile în fiecare dimineață”.
”Zilele trec - zise iubirea - dar eu te-aștept!”
Moartea îmi zise:
”Îți cârmuiesc corabia vieții spre celălalt țărm de mare.
(Rabindranath Tagore)
21 iul. 2015
Biserica din Nago
Cătunele-s sărace: n-ai
unde să intri și de unde
să ieși. În toiul lunii mai,
doar două-trei colibe scunde.
Cum să le binecuvintezi, când, vai,
s-au șters, în urmă-n câteva secunde?
Biserica,-nainte-ți, însă,-și
înalță turlele,-ntr-apus,
de parcă, din colibe, țărna însăși
s-ar fi rugat să urce cât mai sus.
Dar, pare-se, de-atunci e foarte mult,
căci scândura clopotniței s-a rupt,
iar clopotul cu bronzul în tumult
a amuțit cu totul, dedesubt,
pe când biserica era pustie.
Azi, nimeni rugaciunea n-o mai știe, -
sau oamenii se roga-n altă parte?
Și-și zic că moartea poa` să vie,
și fără sfântu' maslu, - hâdă;
ploaia să cadă peste vioe,roza,-n lumină să surâdă;
și nu mai știu să plângă, să mai râdă, -
da-s tot ai tăi, așa-i sau nu?
Binecuvântă-i, Doamne, tu!
Vrei să-ți tragi sufletu-n biserică, întâi,
și, luminos, din munți, la tot mai stranii
creștini, să vii într-asfințit, ca-n anii
minunilor dintâi.
Amarul să li-l mângîi, știi? Ai arta
ca, din coclauri, a-i călăuzi
pe culmile, de unde,-n zori de zi,
privirii lor să-i dărui Lacul Garda?
Vei face, oare, din șiragul trainic
de munți, în jurul văii, un inel,
pentru ca vârstnicii să simtă,-n el,
sințenia, ca-ntr-o tainiță de tainic?
Fi`ndcă tu poți, iar lucrurile toate
dau ascultare celui care poate
și după tine-o iau, de cum le strigi,
precum alaiu-n urma unei rigi;
și-așterne-se-va punte peste marea
pe care ai zidit-o, la chemarea
ta, fără, însă, lanțuri și verigi. -
Dar azi ești, vlăguit, - de-un strai
sărac și prăfuit ai parte,
și-n plete ai
tot praf. Vii de departe?
El spune: ”De la mare la mare: iată-mi calea.
Și iată-mă aici, acum -
dar cum?! -
din negurile unui ieri
rămas departe.
Și mă cuprinseră dureri
și jalea:
preaalbele-mi suori, care-mi stau lângă
și,-ncet, încep să plângă.”
Tăcu; și-am auzit cum ele
plângeau într-adevăr, cu glas scăzut.
Și l-am văzut;
suia,-n amiaza blândă,
pe șleaurile grele,
către biserică. - Era a lui.
Ci nu era nici o izbândă.
Era întoarcerea printre monahi
a unuia ce nu mai vrea a fi
păstorul nimănui,
ci frate-al sumbrilor monahi
în plină zi.
Dar casa-i, fie și-ntr-o rână,
e ca în vremea cea bătrână,
când se rugau săracii-ntr-însa, -
și când o vede, ca mai ieri,
prinde,-ntremându-se, puteri
cel ce, de doru-i, plâns-a,
și vede-se, ca-n vis, în strai
regesc, - carele, după ce dormi-va
oleacă, dar adânc, în pace,
ieși-va din paragină și fi-va
în stare, iar, minuni a face.
Cel singur intră-n clarobscurul
bisericii. Purtând cu el
vecia, o întinde, sfântă,
de-a lungul năvii și-mprejurul
altarului cu mare zel
șl mâini care binecuvântă. -
Ci zidurile casei sfinte,
împrăștie o căldură vie;
și vede,-abia atunci, că Templul minte.
Unde altar era, acum e staur,
la jgheabul căruia, cu frica-n sân,
de parcă s-ar feri de taur,
se-nghesuie trei vaci. A umed fân
miroase, și a cald.
Vecia, făra fald,
întinsă și în lat și-n lung, e
puțină. E-o sfielnică vecie,
în timp ce izul vieți-i dârz și cald,
ca și lumina, printre scânduri dând să intre.
Iar palid, singuraticu-ngenuchie,
și cât, în în juru-i, caldul vieții suie,
aduce-a unul dintre
cei trei Crai de la Răsărit, dar nu e
decât un Crai în sărăcie.
(Rainer Maria Rilke)
*Pics are Originally Someone's...
15 iul. 2015
*** (47)
De mult în dragoste luminile-au pălit:
Nici bucurii cu lacrimi, nici la suspin răspuns;
Grădini sunt veștede; iar visuri au murit,
În inimi ca de miere, veninuri au pătruns.
Mă lasă deci și pierde-mă în gloate!
La ce, de mine bolnvă, te-ntorci mereu,
Păreri de rău să-nșiri și să te plângi de toate?
Mi-i greu. O cât de greu mi-i... Cât de greu!
(A.A. Fet - 24 Iunie 1891)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


