Mihai Eminescu
Dacă iubești fără să speri
De-ai fi iubit vreodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viața toată.
Și-ți lasă-n suflet un amar
Și în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor' de gemeni.
Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.
Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple.
Că și-un amor care-ar fi fost,
Viața ta o împle.
Căci un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării.
Și ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieții valuri bat
Călătorind spre dânsul.
Și dau cadențe de nespus
Durerii tale lunge
Pe când luceafărul e sus
Ca să nu-l poți ajunge.
Zâmbește trist cu raze reci
Speranțelor deșarte;
În veci iubi-o-vei, în veci,
Va rămânea departe
Și-a tale zile-or fi cum sunt
Pustii ca niște stepe;
Iar nopțile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poți pricepe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu