Abel, palidul băiat, cuvântă:

Eu nu sunt. Mi-ai făcut ceva - dar ce? -

fratele meu. În ochii-mi nu mai e

lumină: mi-a perdeluit-o el;

în timp ce fața mea, tot el

cu-a lui a-nlocuit-o. - Cel

ce-mi era frate,-acum e singur. E

în viață, pe cât cred, - căci nu-i

va fi făcut, pesemne, nimeni lui

ce mi-a făcut el mie. - Nu e ins

să nu fi mers pe drumul meu, împins

din urmă de mândria lui, - și-nvins.

Bănui că fratele-mi mai mare m-a pândit

ca juzii unei Curți fără apel.

La mine noaptea s-a gândit;

nu și la el.

II

Tu, negură, mai neagră decât mina,

mai dragă-mi ești decât lumina

ce face-n jurul strâmtei noastre lumi

un cerc, -

dincolo de raza căruia, restrânsă,

eu, unul, nu încerc

să știu ce e, nici nu-mi

stă în putere...

Întunericului, însă,-i

e dat, ca pe-un ostatic, să țină totu,-n sine,

flacără, fiară, grâne coapte,

ape -

și pe mine.

Se pare, după unele vagi șoapte,

că o putere mare sălășluie pe-aproape.

Eu, unul, cred în noapte.

(Rainer Maria Rilke)