Sohotei zgârcitul

Sacul zgârcitului nu are gură, cum al risipitorului nu are fund! ...
Decât să ai de-a face cu el, mai bine te duci în lume, să nu-l mai vezi ...
Zgârcitul n-are omenie, da' n-are nici prieteni... Oricui îi este silă de zgârcit ...
În satul nu știu care, trăia odată, asemenea flăcău.
La chip nu se vedea că-i altfel decât toți ceilalți de seama sa.
Avea doi ochi și-o gură. Nu era nici mai-nalt, nici mai scund, nici mai urât, nici mai frumos. Se numea Sohotei.
Atâta că i se dusese vestea de zgârcit.
N-avea părinți, era orfan; îi rămăsese însă avuție ... Avea saci plini de grâne, vite multe-n ogradă, ogor întins și o pădure. Avea de toate.
Da'vezi că bogătanul, de ce are mai mult, ar tot vrea și mai mult. I-e teamă să nu sărăcească.
Așa și Sohotei ...
De-i intra careva în casă, nu-l omenea cu nici o-mbucătură; de sta cumva până spre seară, nu se-ndura s-aprindă-o lumânare ...
De-l chemau rudele sau vreun vecin la masă, mânca flăcăul nostru bine, pe urmă se punea pe postit.
” Îmi ține, îmi ajunge și pentru-o săptămână - își zicea el - mâncarea multă nu e sănătoasă. ”
Și i-a venit vremea lui Sohotei să se însoare. A căutat el, a tot căutat. A luat nevastă, fata cea mai mică de stat, cea mai subțire din tot satul. O chema Subțirica. A luată fată săracă, deprinsă cu nevoia. Să nu mănânce mult ... Și să nu-l sărăcească ...
Au pregatit parinții fetei nunta cum au putut.
I-au dat și zestre, câțiva saci cu grâu, vreo două oi, veșminte ... De ... că trebuie să dai, de unde ai, de unde n-ai ... O data se mărită fata! ...
A primit mirele zestrea, a ascuns totul bine, a încuiat cu lacăt. S-a așezat pe rogojină și s-a făcut că doarme.
Au stat așa o zi, o noapte ... Sohotei nu vorbea - de frică să nu-i ceară nevasta de mâncare.
Către cealaltă dimineață, Subțirica, n-a mai putut de foame. Vedea că Sohotei tot tace și tot tace ... A dat smerenia deoparte. A aprins focul, a pus apă-n căldare, a pus în apă sare, și-a plecat în ogradă.
A luat un pui, l-a jumulit, l-a pus să fiarbă. Credea că-i face bucurie lui Sohotei.
” I-o fi și lui pesemne foame! ... ” se gândea Subțirica.
Când a văzut zgârcitul asta, i-a venit rău.
- Văleu, se-mbolnăvește omul meu, a sărit fata și l-a-nvelit cu cergi, l-a oblojit, i-a pus urcior cu apă caldă la picioare.
Nimic. De rău ce se simțea, zgârcitul da să moară.
” Cine l-a pus să-și ia nevastă? Ce-o să facă el acuma? Nevasta-i cere de mâncare. Și-o să-l sărăcească. ”
Așa gândea. Așa se frământa sub cergi.
Și-n vremea asta, în cămară, se împrăștia mireasma de carne bine fiartă, de ciorbiță.
Și l-a-ntrebat nevasta pe zgârcit:
- Nu vrei o bucățică? O lingură de ciorbă?
El nu putea răspunde. De ciudă, amuțise.
” Nu! ” da din mână. ” Nu! ”
Din puii lui să-nghită? Ferit-a sfântul! Nu ...
Văzând nevasta că Sohotei nu are foame, a mâncat tot. A mâncat și cărnița, a sorbit și ciorbița ...
I-era o foame, biata, de-ar fi mâncat doi pui, nu unul singur! S-a gândit c-o să-i gătească bărbatului alt pui.
” Sunt destui în ogradă! ” ...
Când a văzut zgârcitul că a mâncat nevasta tot puiul dintr-o data, a dat si ochii peste cap.
A fugit fata într-o clipă pe la vecini și pe la neamuri.
- Veniți, le striga tare, moare bărbatul, Sohotei ... Veniți ... Veniți ...
Au pornit verii, și cumnații, și unchii, și nepoții, ba au pornit și neamuri mai depărtate, au pornit și vecinii, s-a adunat tot satul, să-l vadă pe Sohotei zgârcitul cum se duce. ( Așa zgârcit nu se găsește la tot pasul! ... )
S-au grămădit în casă.
Pe laviță sta Sohotei gemând, aproape dus. Bătrânul - unchiul cel mai bătrân - a chemat și notarul; să spună Sohotei de-i lasă toată avuția miresii, așa cum spune-n pravili, cum e și datina străbună.
- Lași tot miresii, toată agoniseala? l-a întrebat pe Sohotei.
Zgârcitul, chiar și pe patul morții, nu se gândea decât la pui. Că l-a mâncat nevasta tot, și asta, dintr-o dată.
A auzit când a rostit notarul cuvântul ” tot ” și a crezut că vrea să știe dacă a mâncat Subțirica tot puiul dintr-o dată.
A vrut s-o-nvinuiască. S-a ridicat în capul oaselor și, răsuflând din greu, cu ultima putere, a dat răspuns notarului, plin de mânie:
- Tot, tot! ...
Și, de atâta furie, de ciuda care se-adunase-n el, s-a răsturnat pe spate și-a murit.
Notarul a grăit atuncea:
- Vedeți că răposatul a rostit plin de tărie, mai înainte de-aș da duhul: ” Tot, tot ” ... adică toată avuția să-i fie dată nevestii, s-o folosească ea cum i-o fi voia.
Iară bătrânii care erau de față dădeau din cap și glăsuiau:
- Economia-i bună, zgârcenia e rea. Cine ca Sohotei o să faptuiască, tot ca el o să pătimească.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)