Atâta noapte blândă, atâta dulce pace!
Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,
Atât de adânc de cer fără prihană tace.
Noi - fericiți și singuri, cu noaptea împreună!
Tu să mă crezi nebun și să mă crezi cum vrei!
Iubirea să mai cuget nu mă lasă.
Cu sufletul covârșit de vraja ei,
Vorbesc. De nici o stavilă cuvântului nu-i pasă!
Sunt bolnav de un dor ce margini nu mai știe,
Iar bântuit de el, eu nu-l mai tăinuiesc:
Voiesc să știi de negrăita-mi bucurie
Și voi striga: iubesc! Pe tine te doresc!
(A.A. Fet - 1854)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu