Celei care pleacă

Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată ...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie ...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom ști-o poate niciodată ...

A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,

Un cântec trist, adus din alte țări

De niște păsări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări -

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiți din Boston

Norfolk

Și New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.

Și-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerșea iubirea blondelor cochete ...

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată ...

...............................

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? ...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Pieces of genius (5)

Iară noi? noi, epigonii? ... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază:

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

....................................................

Noi reducem tot la praful azi în noi, mâni în ruină,

Proști și genii, mic și mare, sunet, suflet, lumină - 

Toate-s praf ... Lumea-i cum este ... și ca dânsa suntem noi.

(Mihai Eminescu - Epigonii - S12...S19)

*trist dar adevarat ...

*** (29)

Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,

Spre dulcea-ți fericire.

Sunt chip din gândul tău cioplit,

Dorești o nălucire.

Și crede tu, cel rătăcit în vis

Și în suspin și chin

Cu cât aproape par că ți-s,

Cu-atâta-mi ești străin.

Așa copii, ademeniți de lună

Ce-n unde tremură zâmbind.

S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună

Destramă chip de-argint.

Spre nici un bine lacrimile-ți nu-s,

Și nu te-ncrede-n vis,

Că-n ceruri luminează, luna, sus,

Nu ție ci-n abis.

(A.A. Fet - 1855)

Nu mă despart

A.E. Baconsky

Nu mă despart de tine niciodată

las numai ochii luminând plecarea

mea în necunoscut, las numai părul

negru și plin de șoapte, las nocturna

spirală-a brațelor-și undeva, de mine

însumi ascuns, conturul unor clipe

care-nstelară nudul tău. Departe

de somn, de unda schimbătoare-a zilei

Merg căutându-mi sensul, și, adesea

gândindu-mă și reproșându-mi singur

viața răvășită-a unui om

ce nu mai e prea tânăr și din toate

stelele lui, cu fiecare nouă

întoarcere, rămân tot mai puține,

tot mai îndepărtate, tot mai reci ...

Unde-am ajuns, ce vechi păcat triumfă

netulburat asuprea mea? O, spune-mi

tu, care-ai fost de-atâtea ori cu mine

un singur fluviu, spune-mi, spune-mi iarăși

acele adevăruri mari și simple,

pe care eu le pierd din când în când.

Ce bine e să știu că pretutindeni

te pot găsi, că - asemeni vieții -

vii după mine.

Pieces of genius (4)

” Da! Da! Da! Aș fi ferice de-aș fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Din vinele vibrânde ghețoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniștire,

În visuri fericite m-ar duce către nori. ”

(Mihai Eminescu - ”Din străinătate” - S8-9)

Sohotei zgârcitul

Sacul zgârcitului nu are gură, cum al risipitorului nu are fund! ...
Decât să ai de-a face cu el, mai bine te duci în lume, să nu-l mai vezi ...
Zgârcitul n-are omenie, da' n-are nici prieteni... Oricui îi este silă de zgârcit ...
În satul nu știu care, trăia odată, asemenea flăcău.
La chip nu se vedea că-i altfel decât toți ceilalți de seama sa.
Avea doi ochi și-o gură. Nu era nici mai-nalt, nici mai scund, nici mai urât, nici mai frumos. Se numea Sohotei.
Atâta că i se dusese vestea de zgârcit.
N-avea părinți, era orfan; îi rămăsese însă avuție ... Avea saci plini de grâne, vite multe-n ogradă, ogor întins și o pădure. Avea de toate.
Da'vezi că bogătanul, de ce are mai mult, ar tot vrea și mai mult. I-e teamă să nu sărăcească.
Așa și Sohotei ...
De-i intra careva în casă, nu-l omenea cu nici o-mbucătură; de sta cumva până spre seară, nu se-ndura s-aprindă-o lumânare ...
De-l chemau rudele sau vreun vecin la masă, mânca flăcăul nostru bine, pe urmă se punea pe postit.
” Îmi ține, îmi ajunge și pentru-o săptămână - își zicea el - mâncarea multă nu e sănătoasă. ”
Și i-a venit vremea lui Sohotei să se însoare. A căutat el, a tot căutat. A luat nevastă, fata cea mai mică de stat, cea mai subțire din tot satul. O chema Subțirica. A luată fată săracă, deprinsă cu nevoia. Să nu mănânce mult ... Și să nu-l sărăcească ...
Au pregatit parinții fetei nunta cum au putut.
I-au dat și zestre, câțiva saci cu grâu, vreo două oi, veșminte ... De ... că trebuie să dai, de unde ai, de unde n-ai ... O data se mărită fata! ...
A primit mirele zestrea, a ascuns totul bine, a încuiat cu lacăt. S-a așezat pe rogojină și s-a făcut că doarme.
Au stat așa o zi, o noapte ... Sohotei nu vorbea - de frică să nu-i ceară nevasta de mâncare.
Către cealaltă dimineață, Subțirica, n-a mai putut de foame. Vedea că Sohotei tot tace și tot tace ... A dat smerenia deoparte. A aprins focul, a pus apă-n căldare, a pus în apă sare, și-a plecat în ogradă.
A luat un pui, l-a jumulit, l-a pus să fiarbă. Credea că-i face bucurie lui Sohotei.
” I-o fi și lui pesemne foame! ... ” se gândea Subțirica.
Când a văzut zgârcitul asta, i-a venit rău.
- Văleu, se-mbolnăvește omul meu, a sărit fata și l-a-nvelit cu cergi, l-a oblojit, i-a pus urcior cu apă caldă la picioare.
Nimic. De rău ce se simțea, zgârcitul da să moară.
” Cine l-a pus să-și ia nevastă? Ce-o să facă el acuma? Nevasta-i cere de mâncare. Și-o să-l sărăcească. ”
Așa gândea. Așa se frământa sub cergi.
Și-n vremea asta, în cămară, se împrăștia mireasma de carne bine fiartă, de ciorbiță.
Și l-a-ntrebat nevasta pe zgârcit:
- Nu vrei o bucățică? O lingură de ciorbă?
El nu putea răspunde. De ciudă, amuțise.
” Nu! ” da din mână. ” Nu! ”
Din puii lui să-nghită? Ferit-a sfântul! Nu ...
Văzând nevasta că Sohotei nu are foame, a mâncat tot. A mâncat și cărnița, a sorbit și ciorbița ...
I-era o foame, biata, de-ar fi mâncat doi pui, nu unul singur! S-a gândit c-o să-i gătească bărbatului alt pui.
” Sunt destui în ogradă! ” ...
Când a văzut zgârcitul că a mâncat nevasta tot puiul dintr-o data, a dat si ochii peste cap.
A fugit fata într-o clipă pe la vecini și pe la neamuri.
- Veniți, le striga tare, moare bărbatul, Sohotei ... Veniți ... Veniți ...
Au pornit verii, și cumnații, și unchii, și nepoții, ba au pornit și neamuri mai depărtate, au pornit și vecinii, s-a adunat tot satul, să-l vadă pe Sohotei zgârcitul cum se duce. ( Așa zgârcit nu se găsește la tot pasul! ... )
S-au grămădit în casă.
Pe laviță sta Sohotei gemând, aproape dus. Bătrânul - unchiul cel mai bătrân - a chemat și notarul; să spună Sohotei de-i lasă toată avuția miresii, așa cum spune-n pravili, cum e și datina străbună.
- Lași tot miresii, toată agoniseala? l-a întrebat pe Sohotei.
Zgârcitul, chiar și pe patul morții, nu se gândea decât la pui. Că l-a mâncat nevasta tot, și asta, dintr-o dată.
A auzit când a rostit notarul cuvântul ” tot ” și a crezut că vrea să știe dacă a mâncat Subțirica tot puiul dintr-o dată.
A vrut s-o-nvinuiască. S-a ridicat în capul oaselor și, răsuflând din greu, cu ultima putere, a dat răspuns notarului, plin de mânie:
- Tot, tot! ...
Și, de atâta furie, de ciuda care se-adunase-n el, s-a răsturnat pe spate și-a murit.
Notarul a grăit atuncea:
- Vedeți că răposatul a rostit plin de tărie, mai înainte de-aș da duhul: ” Tot, tot ” ... adică toată avuția să-i fie dată nevestii, s-o folosească ea cum i-o fi voia.
Iară bătrânii care erau de față dădeau din cap și glăsuiau:
- Economia-i bună, zgârcenia e rea. Cine ca Sohotei o să faptuiască, tot ca el o să pătimească.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)

*** (28)

Nu pot să dorm și fac lumină. Dar să citesc?

Eu n-oi pricepe iarăși nici măcar un rând.

Clipiri de lumânare priviri îmi ostenesc,

Năluci chinuitoare trec, șir, sub ochi și-n gând.

De ce? Cu ce-am greșit? Facutu-ți-am cât rău?

Și oare pedepsit pot fi și c-am gândit?

De ce așa tăios mi-a devenit surâsul tău

Și ochiul tău mă cată așa de otrăvit?

(A.A. Fet - 1854)

Romanță fără muzică

Ion Minulescu

Ca să ajung până la tine, i-am zis calului:

 - Grăbește ...

Pune-ți aripi ca-n basme

Și te-nalță până la nori ...

Tot mai sus,

Tot mai departe -

Ca șireagul de cocori

Ce plutește colo-n zare! ...

Haide, calule, grăbește! ...

Ca să ajung până la tine, i-am zis vântului:

- Dă-mi mâna

Și târăște-mă cu tine până unde poți pătrunde -

Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde ...

Ca s-ajung cât mai degrabă,

Haide, vântule, grăbește! ...

Ca s-ajung până la tine i-am zis morții:

- Mergi-nainte

Și cosește-mi tot ce-i viu

Și-mi ține calea ...

Netezește-mi munții-n zare

Și umple-mi de cadavre valea

Dintre ea și mine -

Haide! ... Haide, moarte, mergi-nainte! ...

Ca s-ajung până la tine,

Pentru tine-au obosit

Calul,

Vântul,

Moartea -

Toate mi-au făcut pe voie;

Dar ...

Dintre cutele perdelei, ochii-ți verzi nu-mi mai răsar

Strunele chitarei-s rupte

Și ... romanța s-a sfârșit!

*** (27)

Atâta noapte blândă, atâta dulce pace!

Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,

Atât de adânc de cer fără prihană tace.

Noi - fericiți și singuri, cu noaptea împreună!

Tu să mă crezi nebun și să mă crezi cum vrei!

Iubirea să mai cuget nu mă lasă.

Cu sufletul covârșit de vraja ei,

Vorbesc. De nici o stavilă cuvântului nu-i pasă!

Sunt bolnav de un dor ce margini nu mai știe,

Iar bântuit de el, eu nu-l mai tăinuiesc:

Voiesc să știi de negrăita-mi bucurie

Și voi striga: iubesc! Pe tine te doresc!

(A.A. Fet - 1854)