Misterele nopții

Mihai Eminescu

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetișor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe șopotinde,

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă ușurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre albicioase

Ca și fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Și se sting ca două stele,

Care-n nuntă,ușurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca și fluturii de ușor

Saltă Eros nebunește.

Îl dezmiardă, l-ncălzește

Cu un vis de tainic dor.

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al noptii mire

Cu fantastica-i șoptire,

Le răsfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme ușurel,

Câte inime râzânde

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori

Unui lumea-i acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori!

(1866, 16/28 decembrie)

Catren

Lucian Blaga

Trăim sub greul văzduhului

ca pe-un fund adânc de mare.

Nici o suferință nu-i așa de mare

să nu se preschimbe în cântare.

Romanța noastră

Ion Minulescu

Pe-același drum,

Mânați de-același îndem nefast al năzuinții

De-aceleași nențelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-același drum

Pe unde ieri trecură, poate

Străbunii noștri,

Și părinții,

Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi -

Cărora ni-i dat să ducem engima vieții mai departe

Și doliul vremilor apuse,

Și-al idealurilor scrum,

Pe-același drum

Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămași în urmă-

Pe cei ce ne-or privi cu lacrimi

Cum le-o luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri

Și-n calea noastră întâlni-vom -

O!... câte nu poți să-ntâlnești

Când drumu-i lung

Și nesfârșită e năzuința ce te mână

Tot mai departe

Și te poartă,

Ca pe un orb ținut de mână,

Spre-ntrezăritele Aureole -

Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântați că-n urma noastră

Zări-vom pe-alții cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Și râd că nu-i putem opri...

Da...

Va veni și ziua-n care vom obosi,

Și va veni

Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul țiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind în urma lor -

Ca cei ce n-au nimic să-și spună

Când nu-și pot spune tot ce vor -

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani,

Vom adormi ca și drumeții

Ce dorm uitați de mii de ani!...

*peisajul e din Bucegi... Poza nu-mi apartine... dar e originala si ii apartine Cuiva... :))

Hopeless (2)

E uluitor ce efect îți poate exercita asupra inimii o voce pe care ai tot tânjit s-o auzi. Doar trei cuvinte mi-a spus el acum, dar în timpul de care a avut nevoie ca să rostească astea trei cuvinte, inima mi-a fost sfâșiată și tocată mărunt, apoi pusă la loc în piept, așteptîndu-se de la ea să știe, cumva, cum să bată iar. (Sky - pag. 156)

(Colleen Hoover - Hopeless)

Hopeless (1)

Toată luna asta, singurul lucru aflat, mai presus de oricare altul, în prim-planul gândirii mele (și știu ca sunt de-a dreptul demnă de plâns pentru asta) e faptul că n-am ajuns niciodată să-l sărut.
Îmi doream incredibil de mult să-l sărut, într-atât, încât știind că n-o să mai trăiesc niciodată experiența asta, am senzația că în pieptul meu e o gaura enormă, căscată. Ușurința cu care am interacționat, felul în care mă atingea, de parcă așa ar fi fost firesc, sărutările pe care mi le depunea prin păr... toate astea erau mici fragmente din ceva cu mult mai mare. Ceva suficient de mare încât, chiar  dacă nu ne-am sărutat niciodată, să merite un soi de recunoaștere din partea lui. Un soi de respect. Dar el tratează ceea ce era pe cale să se dezvolte între noi ca pe ceva greșit, și asta mă doare. Pentru că știu ce-a simțit. Știu că a simțit. Iar dacă a simțit la fel ca mine, știu că încă mai simte.
N-am inima zdrobită, și încă n-am vărsat o singură lacrimă din cauza întregii situații. Nu pot să am inima zdrobită, pentru că, din fericire, încă nu i-am dăruit partea asta din mine. Dar nu sunt într-atât de mândră, încât să nu recunosc că sunt un pic întristată din cauza asta, și știu c-o să mă țină ceva timp, fiindcă mi-a plăcut  mult, foarte mult, de el. Așa că sunt bine. Un pic tristă, și extrem de derutată, dar sunt bine. (Sky - pag. 150-151)

(Colleen Hoover - ”Fără speranță/ Hopeless” - 2013)

Lamento

Rainer Maria Rilke

O, ce departe-s toate

și ce  pierdute-s, ele,

de mult; lumina-mi, poate,

e-a unei stinse stele

de mii de ani. Și parcă,

din prea ciudata barcă

în treacăt, se-auzi

ceva ca un gând rău.

Se auzi

un ceas bătând în casă,-n

care casă?...

Aș vrea să ies din mine, ca să-mi

găsesc sub cerul prea

înalt un adăpost. Aș vrea

să-ngaim o rugă, - poate

că mai există-ntr-adevăr

o stea... Par toate

a se fi stins de multă vreme,- făr'

de una. Pare-mi-se că o știu.

E singura, din fosta salbă,

a cerului, acum pustiu, -

și care sus, ca o cetate albă,

unde sfârșește raza-i, m-adastă și acum.

Excerpts from my Bible ... (6)

Gonește orice necaz din inima ta, și depărtează răul din trupul tău, căci tinerețea și zorile vieții sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:10)

*** (44)

Și gândurile dacă nu pentru mine ți-s,

La ce mi-ai aminti-o așa de-nveninat?

Că parcă și-n bolnavul, dulcele meu vis,

Dorind, iubindu-te, m-aș face vinovat.

Iară glas dacă voi da la deșănțatu-mi chin,

Cuvintele-mi umile te vor atinge cât?

Și ce vei pierde gene lungi plecându-ți lin?

Să nu arăți că eu te-am revoltat atât?

Nu înțelegere. Mâhniri jucate doar

În mine-ar înflori nespusă bucurie.

Sărmanului poet smintit, un singur dar:

Frumosul chip să-ți prindă-n coala de hârtie.

(A.A. FET - 16 iunie 1890)

*sursa poza => AICI