Trăiesc într-o lume în care, atunci când mărturisesc că aș fi vrut să fiu femeie, ca toate femeile lumii, să atârn delicat în grija unui bărbat, să scap de încercările prea masculine ale supraviețuirii în ograda barbară în care locuim, mi se explică, cu intonație nemiloasă, că nu sunt o femeie ca oricare alta. Că inteligența și talentul meu mă condamnă la putere și luptă. Că viața mea așa trebuie să arate și că greșesc neîncercând să țin mai strâns frâiele existenței concrete.
Ce sex ar fi trebuit să am ca să-mi fie mai ușor? În ce tabără a umanității mi-ar fi fost mai bine să mă nasc, ca să mă simt liberă, ca să nu mai port cu mine, deopotrivă, și ispita care ucide perfecțiunea iubirii și povara tentației de-a spune chiar și adevăruri ce rănesc?
Mă balansez între poli dușmănoși, mă sfâșii căutându-mi locul, între două tărâmuri care nu mă revendică și nu mă acceptă. Prea femeie ca să nu știu să plâng, prea bărbat ca să primesc ajutor. ( Alice Năstase - pag.172 )
(Aurora Liiceanu&Alice Nastase - Dincolo de bine, dincoace de rau - despre iubire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu