As long as ...

As long as there's a breath
left in your body, there's hope.
As long as mankind has
prowled the earth, miracles have happened,
restoring life and health.
As long as you have a loving heart,
GOD will send much warmth and love to you in return.
As long as you've been alive
GOD has been watching over you
and answering your prayers.
As long as the stars and the heavens exist,
GOD will be there for you...
(Unknown Author)

Poem de uimire

Uimirea care iarăși mă învinge

Cum bunăoară că afară ninge

Acea pierdută scriere de flaut

în țăndările căruia te caut -

Uimirea că ninsoarea ne desparte

A câta oară? Prin a câta moarte?

(Eugen Evu)

Romanță meschină

Ion Minulescu

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie

Ceva mai mult decât a fost, te-ai înșelat!...

N-a fost decât un început de nebunie,

De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris în vis,

În cinstea celei mai frumoase fete,

Și-a-nnebunit de-ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune

Decât cu ochii-nchiși și pe-nnoptat,

În ritmul unui început de rugăciune

Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,

Și dacă-a fost cu-adevărat ceva,

N-a fost decât un strop de veșnicie

Desprins dintr-un meschin ”et caetera!”...

*** (34)

Sub noapte, codru-nsingurat

De viscol și de geamăt e plin.

Tu taci, eu tac îngândurat,

Privind la focul din cămin.

Ni-s umbrele alăturate

În câmpul roșu al podelii,

Ci suflete avem uitate

În voia pâclei și-a răcelii.

Se zbat mesteceni în suspine,

În foc troznește negru ram...

Nu vrei să-mi spui ce e cu tine,

Iar eu cunosc de mult ce am.

(A.A. Fet - 1842)

Replici

Mihai Eminescu

POETUL:

Tu ești o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,

Tu ești o noapte, eu sunt o stea - 

Iubita mea.

IUBITA:

Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,

Eu sunt un flutur, tu ești o floare,

Eu sunt un templu, tu ești un zeu - 

Iubitul meu.

Tu ești un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un haos, tu o lumina,

Eu sunt o arpă muiată-n vânt -

Tu ești un cânt.

POETUL:

Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,

Eu sunt un geniu, tu o problemă,

Privesc în ochii-ți să te ghicesc - 

Și te iubesc!

IUBITA:

Îți par o noapte, îți par o taină

Muiată-n pala umbrei haină,

Îți par un cântec sublim, încet -

Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ție-ți arde,

Nimica nu e, nimic al meu - 

E tot al tău.

Ciudat cum poezia asta reflecta putin misoginism... Adica tot femeile sunt haos si probleme... iar minunatii de barbatii sunt lumina si genii... Frumos din partea lui :))=)) As mai adauga si faptul ca ”iubita” are 4 strofe si ”poetul” doar 2, concluzia... :)) femeile vorbesc imens de mult - pana si in poeziile eminesciene...

Râd-De-Proști

Omul hapsân știe numai să lovească, nu să și mângâie, să ia și niciodată să dea.
Și se mai spune că tot în vremea lui Păcală, vodă ar fi avut un logofăt pe nume Sufletacru. Și trecea Sufletacru pe drumuri, peste tot, într-o caleașcă trasă de opt cai. Se oprea ici, se oprea colo, se oțăra la oameni sau îi bătea, sau le cerea câte se află-n lună, și-n stele, și-n văzduhuri.
Așa trece odată prin satul Sărăcani. Face conac în sat. Țăranii, cum îl văd, încep să fugă și să se ascundă prin bordeie. Ba unii se pornesc către pădure sau către bălți că-și ducă pruncii și femeile prin locurile cele mai ferite. La toți le era drag marele logofăt, ca sarea-n ochi, precum se spune.
Numai bașboierul poruncește vistavoilor să facă tot ce-or face și să prindă măcar un om. De nu l-or prinde, să dea foc satului numaidecât. Acu nu știu dacă l-au prins sau a venit Păcală singur să dea ochii cu Sufletacru, să scape satul de năpastă.
Se-ncruntă logofătul și rostește:
- Mă, cum te cheamă?
- Râd-De-Proști.
- Așa te cheamă?
- Așa, mărite.
- Măi, Râd-De-Proști, să-mi spui, tu, mie. câți stropi de apă se găsesc colo, în râul care curge pe lângă sat. De nu știi să-mi răspunzi, te spânzur.
- Răspund, măria ta, cum nu, spune Păcală. Numai că-mi trebuie și mie puțin timp, s-adun toți stropii laolaltă. Că, de, sunt mulți...
Și s-așează Păcală pe treptele caleștii, pune căciula și toiagul la o parte și-ncepe să se socotească, în liniște, pe degete. Număra degetele de la o mână, pe urmă și de la cealaltă. Le aduna pe toate și-apoi o lua de la-nceput. Și tot așa mereu... mereu...
Așteaptă logofătul, tot așteaptă, până la urmă se înfurie.
- Hai, măi, mai repede, că nu am vreme!
- Stai binișor, boierule! zice Păcală. Mai am câteva zile, câteva săptămâni sau poate câteva luni și îndată-s gata cu socotitul. Să-ți dau o socoteală cumsecade. Nu vreau să fac greșeală, nici atâta...
- Ei, las-o pe-asta, zice logofătul, care se plictisise de-atâta așteptat, să te-ntreb altceva...
- Întreabă-mă, boierule, sare Păcală de pe trepte. Întreabă-mă orice...
- Să-mi spui - dar asta imediat - să-mi spui... câte fire de praf se afl-aici, pe drumul astă, din satul vostru? Știi, ori nu știi? Că, după praful de pe drum vreau să vă pun birul în galbeni...
- Știu, cum să nu știu, boierule, zice Păcală. Da'ca să-mi pot face mai iute socoteala, să nu țină ca adineauri, spune-mi întâi, măria ta, câte fire de praf se află numai aicea, sub piciorul măriei tale. Măria ta ești înțelept și trebuie că le știi pe toate, de vreme ce mă-ntrebi. Și cum mi-oi da răspuns, măria ta, gata oi fi și eu cu socotitul. Spune, măria ta, c-ascult...
Zice și râde păcăliciul, râde de Sufletacru care se-ncurcă, se-nvinețește, tușește din băieri, holbează ochii și apoi strigă la Păcală:
- Uite ce, Râd-De-Proști, să lăsăm gluma. Voi, satul asta, Sărăcanii, să-mi dați până la toamnă zece juncani pentru cuhnia mea... Însă, ascultă, măi, să fie mari și grei cât dealurile ce se văd în zare. Ai auzit, ori să pun să te lovească la spate cu gârbaciul, ca să-nțelegi mai bine ce spun eu?
- Am înțeles, boierule, zice Păcală cu căciula-n mână. Numai că noi nu am vrea să-ți dăm lipsă de la greutate cu nici o picătură. Du-te întâi, măria ta, și cântărește dealurile. Spune-ne, fără greș, cât au. Să-ți dăm și noi juncanii pe măsură.
- Ce zice? Ce zice ăsta... cum îl cheama?... a țipat logofătul.
- Râd... Râd-De-Proști, măria ta, a spus Păcală tot umilit și cu căciula-n mână. Așa mă cheamă: Râd-De-Proști.
- Dă-i drumul, mână, vizitiu! a mai strigat iar logofătul.
Și-a sărit în caleașcă.
- Cine mi-a scos nebunu' ăsta-n cale?... Mână, să nu-l mai văd!...
Și-n uruitul roților, caleașca s-a pierdut în zare, ducând pe Sufletacru din Sărăcani, scăpând și bieții oameni de necaz.
În urma lui, râdeau tot satul. În hohote râdeau și tineri, și bătrâni, îmbrățișau cu drag pe... Râd-De-Proști.
Nu-i meșter acela ce gătește, ci acel ce pune sarea. Iar cine seamănă mătrăgună, n-aștepte să răsară flori.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Iertare

Mai exact, ce este iertarea? Cuvântul grecesc folosit pentru iertare este aphiemi și înseamnă ”a da drumul din puterea cuiva, din posesiunea cuiva, a lăsa liber, a lăsa să scape.” Și, așa cum spune Beth Moore,

Intentia iertării biblice este să îi dai drumul cuiva. Imaginea pe care o crează termenul grecesc pentru neiertare este una în care cel neiertat este legat de spatele celui care refuză să ierte. Ce ironie! Neiertarea este mijlocul prin care ne legăm categoric de lucrul pe care îl urâm cel mai tare. Prin urmare, înțelesul grecesc al iertării ar putea fi demonstrat cel mai bine prin tăierea frânghiei care o ține pe persoana respectivă legată de tine.

(...)
Când avem resentimente față de cineva, acestea ajung să se țină de noi. Ne legăm emoțional de spate persoana pe care alegem să nu o iertăm și o târâm peste tot cu noi. Posibil să nu fi putut împiedica jignirea, dar putem alege dacă îi permitem să ne controleze sau să ne coloreze viețile.
Iertarea nu este un semn de slăbiciune. Este un semn al puterii. (...)
Cât timp nu iertăm, suntem prinse în capcana Satanei. Este mijlocul principal prin care Satana își prinde în capcană prada. (...)
Nimic nu ne va face mai pline de amărăciune, ca un duh neiertător. Și nimic nu va dizolva mai repede amărăciunea, ca decizia de a ierta și de a lăsa în urma noastră jignirea sau dezamăgirea. Nu putem fi pline de amărăciune și să ne simțim tot mai bine în același timp.

(Sharon Jaynes - Nu sunt destul de bună...și alte minciuni pe care și le spun femeile - pag. 128-131)

Neiertare...Resentimente

Iertarea este o alegere. Este o decizie de a-i da bisturiul lui Dumnezeu și de a-i permite să îndepărteze tumoarea jignirii din inimă. Cel care are de câștigat este cel de la care s-a îndepărtat tumoarea aceea malignă. Persoana care este iertată știe rareori despre această vindecare și rareori îi pasă.
Nimeni nu merită iertarea. Eu nu o merit. Tu nu o meriți. Nici faptul că ne căim din inimă nu ne face să o merităm. Nu uita că prin însăși definița sa, harul este un dar nemeritat - este o ”favoare nemeritată de la Dumnezeu.” Nu îl merităm și nu îl putem câștiga. Prin urmare atunci când iertăm, îl imităm într-un mod divin pe Tatăl. (...)
Să îi iertăm pe cei care ne-au rănit sau abuzat este probabil unul dintre cele mai dificile aspecte ale vindecării, dar fără el, cred că nu vom fi niciodată cu adevărat liberi. Dușmanul îi cunoaște potențialul distructiv. De aceea ne spune că nu o putem face. Că nu trebuie să o facem. Dacă o facem, atunci, într-un fel, l-am lăsa pe cel care ne-a rănit să scape.
Dar aceasta este o minciună. O putem face. Trebuie să o facem. Dacă nu o facem, atunci noi nu vom fi niciodată liberi.
Diane Marr, în cartea sa, The Reluctant Traveler (Călătorul șovăitor), a spus-o foarte bine: ”Neiertarea poate fi asemănată cu un parazit; se hrănește cu mânia și suferința gazdei, cea mai satisfăcătoare hrană a sa fiind durerea umană. Prosperă în mijlocul ciclului de scene revăzute în minte, al durerii amintite și justificării rediscutate pentru faptul că ne agățăm de resentimente. În principiu, neiertarea se îngrașă din dorința noastră de răzbunare.”
Ce anume crezi că apasă butonul de derulare de pe ecranul minții tale? Eu cred că dușmanul care vrea să ne țină legați de durerile noastre din trecut. Dar, prietena mea, când alegem să iertăm, Dumnezeu transformă durerea noastră în scop, suferința noastră în speranță și nefericirea noastră în lucrare. Nici nu e de mirare că dușmanul tremură la ideea unui suflet rănit care îl iartă pe cel ce i-a provocat durerea.

(Sharon Jaynes - Nu sunt destul de bună...și alte minciuni pe care și le spun femeile - pag. 127-128)

Nu mă pot ierta

Două dintre cele mai grozave arme pe care le folosește Satana împotriva femeilor din zilele noastre sunt rușinea și condamnarea. Chiar daca știm că Dumnezeu ne-a iertat, multe dintre noi ne trezim în fiecare dimineață și să ne îmbrăcăm cu zdrențele noastre murdare.
(...)
Dacă simțim condamnare, nu este de la Dumnezeu. Satana condamnă. Duhul Sfânt convinge. Cum știm care este diferența? Satana acuză ca să ne simțim condamnate. Duhul Sfânt ne convinge ca să ne aducă pocăință ( 2 Corinteni 7:9-10 ). Odată ce ne-am căit și ne-am cerut iertare, s-a terminat; gata, totul a fost șters. Dacă sentimentele de condamnare persistă, ele se datorează faptului că ascultăm de acuzațiile dușmanului... că ascultăm minciuna.
Trebuie să recunosc că vina este un motivator puternic. Părinții îl folosesc, angajatorii îl folosesc, învățătorii îl folosesc, copiii îl folosesc și soții îl folosesc. Dar eu nu sunt de acord cu folosirea vinei ca motivator, deoarece este însuși limbajul dușmanului. Vreau să stau cât mai departe pot de limbajul preferat al diavolului. Când vine vorba de cuvinte infestate de vină ca motivare, nu le pot rosti și nu le pot accepta.
Sentimentul că nu mă pot ierta este înrădăcinat în disprețul de sine - ura de sine sau învinuirea de sine. Satana încearcă să ne țină într-o mentalitate morbidă de autodisprețuire. Face parte din fișa postului său de ”pârâș al fraților”. Vine sub forma ”ai primit ceea ce meriți”. ”Cum ți-ai așternut așa dormi.” Mai mult chiar, ”ți-ai așternut patul, apoi, în el să rămâi.”
Satana știe că și cea mai slabă șoaptă de vină este primită cu ușurință de o inimă fragilă, jefuită de viață. Nu îl lăsa pe dușman să te convingă să rămâi în închisoarea vinei și a rușinii. Sentința a fost dată deja. Ești liberă să pleci.

(Sharon Jaynes - Nu sunt destul de bună...și alte minciuni pe care și le spun femeile - pag. 118-119)

Eșec

Este ușor să credem că un eșec ne face ratați. Asta vrea dușmanul să credem. Dacă ne poate face să simțim că suntem niște ratați, atunci el este învingător.
Brennan Manning, în cartea sa, Abba's Child scria: ”Obișnuiam să nu mă simt în siguranță cu mine însumi dacă nu trăiam ireproșabil. Dorința mea de a fi perfect a depășit dorința mea pentru Dumnezeu... Percepția mea denaturată cu privire la eșecul personal și nepotrivirea mea au dus la pierderea părerii bune despre sine, declanșând episoade de depresie moderată și anxietate pronunțată.”
Eșecul face parte din viață și cu cât acceptăm mai repede că suntem persoane cu defecte care depind de Cristos cel perfect, cu atât îl îndepărtăm mai repede pe supraveghetorul perfecționist din noi. Nu suntem niște ratați, ci niște copii ai lui Dumnezeu, care din când în când mai ratează ținta.
La urma urmei, ce este eșecul, dacă nu un etalon fabricat de om pentru măsurarea performanțelor? Pe Dumnezeu îl interesează mai mult procesul decât produsul. Dacă ascultându-L pe Dumnezeu ratez tranzacția, sunt un succes în ochii Lui.

(Sharon Jaynes - Nu sunt destul de bună...și alte minciuni pe care și le spun femeile - pag. 102)