Quote 7

What greater thing is there for two human souls than to feel that they are joined together to strengthen each other in all labour, to minister to each other in all sorrow, to share with each other in all gladness, to be with each other in the silent unspoken memories. George Elliot

Quote 6

Ce înseamnă viitorul? Ce semnificație are trecutul? Cine suntem noi? Ce fluid magic ne înconjoară și ascunde de noi lucrurile pe care simțim nevoia imperioasă să le știm? Ne naștem, trăim, murim sub semnul miracolului. Napoleon Bonaparte

Pieces of genius (10)

Acel înger!... Fața pală,

Ochiul negru, păr bălai,

L-am văzut - o stea regală,

O lumină triumfală. -

Și de-atunci îl iubesc, vai! ...

L-am cătat în astă lume

Pân`ce viața-mi se pierdu,

Sufletu-mi se abătu...

Și-atunci te-am văzut: minune!

Acel înger ai fost tu.

Când lăsat-ai cerul. dragă?

De ce-n lume ai venit?

Ai știut că viața-ntreagă

Trista-mi inimă pribeagă

Tot pe tine te-a iubit?

Ai știut cine te-așteaptă

Și-ai venit să răsplătești

Lungi durerile-mi lumești,

Cu zâmbirea-ți înțeleaptă

Și cu ochii tăi cerești.

(Mihai Eminescu - Basmul ce i l-aș spune - S8,9)

Suflete, prund de păcate

Lucian Blaga

Suflete, prund de păcate,

ești nimic și ești de toate.

Roata stelelor e-n tine

și o lume de jivine.

Ești nimic și ești de toate:

cer, păsări călătoare,

fum și vatră, vremi trecute

și pământuri viitoare.

Drumul tău nu e-n afară,

căile-s în tine însuți.

Iară cerul tău se naște,

ca o lacrimă din plânsu-ți.

You and GOD

People are often unreasonable, irational and self-centered. Forgive them anyway.

If you are kind, people may accuse you of selfish, ulterior motives. Be kind anyway.

If you are successfull, you will win some unfaithful friends and some genuine friends. Succed anyway.

If you are honest and sincere people may decieve you. Be honest and sincere anyway.

What you spend years creating, others could destroy over night. Create anyway.

If you find serenity and happiness, some may be jealous. Be happy anyway.

The good you do today, will often be forgotten. Do good anyway.

Give the best you cand, and it mai never be enough. Give your best anyway.

In the final analysis, it is between you and GOD. It was never between you and them... anyway.

(Unknown Author)

*** (33)

A zilei zare după munți pieri,

Învins e codrul greu de liniști grele ...

Ci, în curând, iubito, vei venii

Pe țărmul amuțit al veghii mele?

Melodiosul glas oare-n curând

Va rupe așteptarea-nfrigurată?

Și în curând la pieptu-mi tresăltând

Vei fi un foc și o dorință toata?

Plutesc pe ape cețuri lucitoare,

Ușoare ca și voalul tău, stăpână,

E ceasul zânelor! Veni-vei oare

Tu, dintre zâne cea mai dulce zână?

Ori noaptea, umbra și cu tine,-ntru otravă,

Un vis ivit-ați și întors din mers

Și amăgit am fost de-o patimă bolnavă

Al cărei jar s-a-nmormântat în vers?

(A.A. Fet - 1885)

Catrene

George Topârceanu

”N-o să mai iubesc”, zise

Biata-mi inimă naivă,

Dar văzându-te pe tine,

A căzut în recidivă.

Supărările iubirii

Sunt ca ploile cu soare:

Repezi, dar cu cât mai repezi

Cu atât mai trecătoare.

Multașteptatei

Ion Minulescu

De când te-aștept!...

Sunt ani...

Și anii, ce lungi îți par când n-ai cu cine

S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n surdine!...

Și violetele apusuri ce triste-ți par când n-ai cui spune

Ce-nfiorări plutesc în zare

Și-n plânsul celor patru strune!...

...................................

Te-am așteptat la-ncrucișarea potecilor pe care-alt'dată

Multașteptatele amante soseau grăbite să-și sărute

Amanții,

Ce-așteptau în umbră, tăcuți ca niște statui mute...

Și câte primăveri, de-a rândul, castanii roșii nu-mi vestiră

Că nimeni n-a trecut pe-acolo

Și-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am așteptat pe țărmul mării -

Pe țărmul 'nalt ca și terasa

Castelului regesc, pe care-un prinț și-ar aștepta mireasa.

Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră

Spre țărmul unde stam de strajă,

Când le-ntrebai ce știu de tine,

Îmi spuseră c-aștept zadarnic...

Și-azi viorile-n surdine...

Ce-mi plâng ciudatele romanțe

Mai trist de cum le plânseră ieri,

Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

*poza preluata de AICI

În palatul lui Vodă

Mintea face și desface. Iar limba taie mai rău decât o sabie.

Jurase într-o vreme Păcală, că o să meargă și în palatul lui vodă, să dovedească celor bogați și puternici cât sunt de lacomi și de proști.

Făcuse apoi rost de veșminte alese, podoabe lucitoare și împrăștiase vorba c-ar fi un prinț de prin alte meleaguri.

De cum aude vodă că a venit un prinț din altă țară, trimite un curtean cu o caleașcă să-l poftească la el în ospeție.

Se suie Păcală în caleașcă, în urma lui curteanul, și pleacă la palat.

Aici sunt mese întinse. Pe mese sunt bucate și băuturi cât lumea. Tarafe cântă. Boierii toți se pleacă în fața lui Păcală (erau aci la masă și boierii cei mai mari, cei mai bogați din țară). Iar vodă îl poftește pe Păcală la un cap de masă. La celălalt capăt se așează însuși vodă.

Păcală însă nu vrea să stea la capul mesei.

- Eu știu o vorbă de la tata - spune el - să te așezi la colț de țară (acolo sunt primejdii mai puține) și la mijloc de masă (unde se pun bucatele grămadă)!

Și se așează la mijloc de masă. Râde vodă, râd și boierii.

- Se vede vița, neam străin, nu dintr-ai noștri, mocofani! grăiește vodă.

- Da, da, așa e! adaugă și boierii. Se vede că-i un om ales prințul din altă țară.

- Ce nume poartă înălțimea ta? întreabă vodă pe Păcală. Și din ce țară ai poposit la noi?

- Mă cheamă prințul Râd-de-proști - zice Păcală - și-s dintr-o țară ce-i la răsărit de țara ce se-nvecinește-n asfințit cu țara voastră...

Se uită toți și nu înțeleg nimic. Doar vodă se preface că-nțelege:

- Așa?... Ce nume!... Tare frumos!... Și țara - știu și țara ceea!... zice el.

Se ploconesc cu toții (așa se ploconesc boierii în fața celor care vin din țări străine).

Începe masa. Păcală pune mâna pe lingură. Mănâncă bine. Se satură. După aceea începe să arunce cu lingura mâncare și pe haine.

- Ce faceți, înălțimea voastră? Ce faceți? întreabă oaspeții și gazda.

- Le satur și pe ele, săracele, răspunde prințul Râd-de-proști. De nu ar fi fost ele, nu m-ați fi primit poate cu-atâta cinste... Aci-n palate, numai haina face pe om.

- Se poate, înălțimea ta? spune de colo vodă. Să fi venit și-n zdrențe, și noi tot te cunoșteam că ești prinț. Îți dădeam și-atunci toată cinstea...

- Așa ar fi trebuit să fie - glăsuiește Păcală - pentru că pe un cap bun stă bine și-o căciulă spartă...

- Ha, ha, ha, ha!... râd oaspeții și gazda. Da'n ei se minunează.

Și-un boier șoptește către altul:

Ce tot vrea să spună prințul Râd-de-proști?

Păcală aude și răspunde tare:

- Spun că?

Glumele sunt frate,

ca sarea-n bucate,

faptele-mi toate

sunt bine măsurate!

Boierii, râzi și râzi... Râdeau să-i facă pe plăcere prințului Râd-de-proști, că la drept vorbind nici ei nu știau de ce se veselesc.

- Să nu vă-nece râsul, a zis Păcală. Veselia prea mare aduce după sine necaz. Cel putin astfel zice poporul.

- Eh, poporul e prost! spun boierii într-un glas și râd mai departe. Mănâncă iar. Și beau. Mai ales beau.

Se veselesc, amețesc, arată lui Păcală veșmintele lor. I-aduc și lui veșminte noi, în locul celor pătate cu bucate. Iar vodă ca să nu rămână mai prejos, i-arată un mărgăritar, o piatră rară, ce-o cumpărase de la neguțătorii din partea de răsărit a lumii.

Păcală îi privește și zice printre dinți:

- Păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar!

- Ce-ai zis? se încruntă de colo vodă?

- Am spus că masa a fost tare bună! răspunde Păcală. Cum se numesc bucatele ce le-am mâncat și băuturile ce le-am băut?

- Se cheamă talmeș-balmeș, c-au fost de toate amestecate! râde vodă, mulțămit că i-au plăcut bucatele și băuturile prințului Râd-de-proști, vrând să facă în același timp și o glumă.

- Cuvântul ăsta n-am să-l uit - grăiește Păcală - și vreau să-l iau cu mine.

- Să-l iei - se încântă și mai tare vodă - dar acum te poftesc să mergem să-ți arăt grădinile.

Pleacă ei prin grădini. Se plimbă. Tăifăsuiesc. Vodă și boierii cei mari se plâng lui Păcală că poporul e sărac, că merge greu cu dăjdiile și de-aia nu se prea ajung boierii și nici vodă.

- Mulți se plâng de bani, nici unul de minte!... zice Păcală.

- Ce vrei să spui cu asta? se cam încruntă vodă.

- Vreau să spun că sunt trei lucruri pe lume care vădesc adevărata fire a omului, mai ales a boierului.

- Care sunt? vor să știe boierii.

- Beția - am băut destul; prostia - câtă prostie e pe lume, să fiu eu sănătos; și vremea - vremea trece, trece pe aicea prin grădină.

- Nu prea înțeleg! se miră vodă.

- Nici noi! spun și boierii.

- O să-nțelegeți pe dată! râde-n sfârșit Păcală.

Tocmai treceau pe-un pod. Sub pod era o gârlă noroioasă.

Păcală se oprește pe pod și strigă:

- Văleu!

- Ce este? sar cu toții.

- Am pierdut! spune Păcală, făcând pe speriatul.

- Ce-ai pierdut?... Ce?... Ce?...

- Am pierdut chiar acum, ceva, mai mult decât o pungă cu galbeni!

- Mai mult decât o pungă cu galbeni?

Să-i fi văzut pe boieri, să-l fi văzut pe vodă:

Fiecare ar fi vrut să afle el comoara care-o pierduse prințul și s-o ascundă, s-o folosească singur.

Au sărit dar în gârlă, au răscolit nămolul pe de-a rândul, s-au făcut tot una pe haine și pe față, mă rog, mai rău ca râmătorii.

Până la urmă au fost nevoiți să iasă afară și vodă a rostit:

- Am făcut, înălțate prinț, noroiul talmeș-balmeș și n-am găsit punga cu galbeni.

- Nici nu căutam vreo pungă, a dat răspuns Păcală.

Când am trecut însă pe punte, am pierdut vorba asta din minte: ”TALMEȘ-BALMEȘ”. Acuma, bine c-am găsit-o. Că vorba asta pentru mine face mai mult decât o pungă cu galbeni; v-am spus că vreau s-o duc în țara mea.

S-a întors încolo Păcală, s-a suit ăn caleașca ce aștepta-n ogradă și a plecat...

Abia când n-au mai auzit nici roțile de la caleașcă, au înțeles boierii și vodă că prințul cel ciudat din asfințit a râs de ei...

- Acesta n-o fi fost Păcală? a căscat gura vodă.

- Să știi că el a fost! s-au dumirit boierii.

Și-au pornit să-l caute, să-l afle și să se răzbune.

(Alexandru Mitru - Povești cu tâlc)

Dacă mâinile mele ar putea desfrunzi

Federico Garcia Lorca

Îți rostesc numele

în nopți întunecate,

când stelele vin să bea

lumină din lună,

iar crengile dorm ascunse

în tainice frunzișuri.

Și mă simt pustiu,

fără sunet și patimă.

Ceas nebun care mai bate

moarte, orele de demult.

Îți rostesc numele

în această noapte întunecată,

iar numele tău s-aude

mai departe ca oricând

Mai departe decât toate stelele

decât blândele ploi mai dureros.

Te voi mai iubi, ca atunci,

vreodată? Și ce vină

are sufletul meu?

Dacă negurile se destramă,

ce altă patimă mă așteaptă?

Va fi tăcută și pură?

O, dacă mâinile mele-ar putea

să desfrunzească luna!

(Granada - 10 noiembrie 1919)

Pieces of genius (9)

Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,

Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,

Cu părul tău moale tu viața mi-o legi -

O știi și te faci că nu o-nțelegi!

(Mihai Eminescu - Frumoasă și jună - S2)

*** (32)

Să crezi: o tainică nădejde

Spre stihu-mi sufletul meu poartă -

Și toamna chiar de-i, tot trăiește

Sub un anume semn de soartă.

Că-n sure ore-autumnale,

Când mor lumini și crengi se bat,

Tot ne oprim tăcuți din cale,

Cătând la frunzele ce cad.

(A.A. Fet)

Pieces of genius (8)

Cum va fi acel vis eu nu-ți pot spune -

Eu numai îl gândesc când mă cufund

În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,

Acele-nchipuiri ce mă pătrund,

Privește tu în ochii mei și-mi spune

Ce vezi în ei, în dorul lor profund,

Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău -

Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,

În somnul morții m-or neliniști,

Pătrunde-vor cu raza lor focoasă

Chiar în sicriul unde voi dormi.

Ei au pătruns prin pături neguroase

Ce viața mi-au urzit până aci -

De-ați putut sparge negurile-acele,

Veți lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume

Eu am iubit murit-au prea curând -

Orice amor ce n-a luat drept glume

Al meu amor e astăzi în mormânt - (...)

Tu mi-ai murit o dată. - Să nu-mi mori

De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aș face eu în lume?

N-aș regăsi în veci chipu-ți ușor

Și osândit aș fi să stau în lume -

De jalea ta eu n-aș putea să mor.

Acum - acum n-aș plânge al tău nume

Ci chiar pe tine, vecinice amor:

Mort aș trăi eu; viu eu aș fi mort.

Trăiește-mi dar - c-adânc în piept te port!

(Mihai Eminescu - Iubitei - S5-8)

*** (31)

Este lumea-ntreagă dar

Lumii din frumos făcut;

Lui te strădui în zadar

Să-i găsești un început.

Zile, veacuri, ce-s în zbor,

Lângă-a nemuririi zare?

Omu-n lume-i trecător,

Tot ce-i omenesc nu moare.

(A.A. Fet - 1874-1886)

*** (30)

(A.A. Fet - 1878)

Ai suferit, să sufăr n-am sfârșit,

Ursit din îndoială să nu ies,

Iar în deșert eu tot m-am străduit

Să înțeleg ce nu-i de înțeles.

Avut-am începutul ... Minte țin.

Un grai al serii, dragostei și florii.

O lună mai a înflorit din plin

Sub ochii tăi cu zori și cu sorii.

Ei nu mai sunt. Nu de mormânt mi-i greu,

Tăcerii tale ură-i duc în gând.

Prostie, rău - eu nu condamn, doar vreau

În lumea ta să pier cât mai curând.

*poza preluata de AICI

Pieces of genius (7)

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu:

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

(Mihai Eminescu - O, mamă - S3)

Pieces of genius (6)

Ești tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce eternă, nefinită

Îngerii o cântă-n cor?

Ești ființa armonioasă

Ce-o gândi un serafin,

Când pe lira-i tânguioasă

Mâna cântecul divin?

Ah, ca visul ce se-mbină

Palid, lin, încetișor,

Cu o rază de lumină

Ce-arde geana ochilor;

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

Răpiși sufletu-mi în dor.

(Mihai Eminescu - La o artistă - S 4-5)

Sus

Lucian Blaga

Pe-un pisc. Sus.

Numai noi doi.

Așa: când sunt cu tine

mă simt nespus

de-aproape de cer.

Așa de-aproape, de-mi pare

că de ți-aș striga în zare

- numele -

i-aș auzi ecoul răsfrânt de bolta cerului.

Numai noi doi. Sus!!!