Federico Garcia Llorca
Ploaia are un vag secret de mângâiere,
ceva de somnolență resemnată și înțelegătoare,
o muzică umilă se trezește cu ea,
făcând să vibreze sufletul adormit al peisajului.
E un sărut albastru ce-l primește Pământul,
Primitivul mit ce se realizează din nou.
Împreunarea rece a cerului și-a țărânii bătrâne
cu înserarea blândă și constantă.
E dimineața fructei. Cea care-aduce flori
și ne mângâie cu sufletul sfânt al mării.
Cea care umple semințele cu viață
și sufletul cu o tristețe pentru ceva ce nu știe.
E cruda nostalgie a unei vieți pierdute,
fatalul sentiment de-a te fi născut prea târziu,
iluzia neliniștită a unei dimineți imposibile
cu neliniștea apropiată de culoarea cărnii.
Iubirea se trezește în cenușiul ritmului său,
cerul dinlăuntrul nostru încearcă triumful sângelui,
dar încrederea noastră se preschimbă-n tristețe,
contemplând picăturile moarte pe luciul ferestrei.
Și picăturile sunt ochii infinitului privind infinitul alb, care le-a fost mamă.
Fiecare picătură tremură pe geamul tulbure,
lăsându-i divine răni de diamant.
Sunt poeții apei, cei ce-au văzut și gândesc
la ceea ce multimea fluturilor nu știe.
O, ploaie liniștită, fără tunete și fără vânturi,
blândă ploaie clară de clopot și suavă lumină,
ploaie bună și pașnică, ploaie-adevărată,
ce cazi îndrăgostită și tristă peste lucruri!
O ploaie franciscană, ce porți în picătură
suflet de limpezi fântâni și izvoare?
Când peste câmpuri cobori, încet trandafirii
din inima mea se deschid sub sunetul tău.
Cântecul simplu pe care-l cânt liniștii
și sonorele povești spuse crengilor,
inima mea pustie le repetă plângând
într-o neagră și profundă pentagamă fără cheie.
Sufletul meu are tristețea ploii senine,
tristețe resemnată de lucuri imposibile,
pe orizonturi am luceafăr de foc,
dar inima nu mă lasă să mă uit la el.
O, liniștită ploaie, de arbori îndrăgită,
dulce emoție peste clapele pianului,
Tu dai sufletului aceleași neguri și rezonanțe
ce vibrează-n sufletul adormit al peisajului.
( Granada - ianuarie 1919 )
