*** (18)

Poate-s destul de inimă-aproape,

Doar că arar îndrăgesc ...

Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,

De sine uitând

În egală bătaie de vâslă

Muiată-n spumă și-n murmur

Și-ntrebându-mă de mers-am destul

Și cât a rămas

Ori n-oi zări lumină.

Din atâtea ostroave

Pe care pescari înnoptând,

Aprind, când și când, foc mărunt,

Mai cu seamă de unul mi-i dor ...

Lebăda mândră în zbor, primăvara,

Deasupra îi trece cu gâtul întins,

Coborându-se iute

La blândele unde.

Pe tâmpla de stâncă

Își clatină crengile vechi

Stejarul în frunză bogat.

Privighetoarea-i acolo din veac:

Ea cântă în zori,

Dară și-n noaptea târzie,

Pe când străvezie a lunii beteală

Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;

Ea cântă și cântă - 

Arzător și din ce în ce tot mai dulce.

Iată-mi sufletul

Bătut, răscolit de neliniști:

Ce-i asta? Viață ori vis?

Fericit sunt ori amagit?

Unde-i răspunsul? ...

Undele mângaie cârma oprită,

Vâsla e moartă,

În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

(A.A. Fet - 1842)