*** (23)

Adâncimi de cer luară

Fraged râs de primăvară,

Clipa flutură subțire

Peste cale pentru mire.

Zâna doarme fără vise

În sicriu de sloi ce-nchise

Trup de floare și-adiere,

Iarna când se suie in putere.

Ci bat păsări noi din pene

Pe omătul pus în gene,

Iar din doruri morții roabe

Lacrimi vin, pe cearcăn, boabe.

(A.A. Fet - 22 martie 1879)

*** (22)

Sub nopți de primăveri, pământ;

Prin mișcătoare neguri, gândul,

Străin de-al vieții sterp frământ,

Silit de-ai asculta frământul.

Din neființă ies și vin

Spre el cuvânt și necuvânt,

Ademenind, sunând a plin,

Din veci în pururea curgând.

Ci iată zorii! Umbre mor,

Învolburate neguri cad.

Spre timp de zi fără de nor

S-avântă gându-nseninat.

(A.A. Fet - 1856/1857?)

*** (21)

Ceruri de cicoare

Luna primăverii

Amețiti de floare

Zarzării și merii

Sărutări, uimiri,

Cântul chemător.

Oare n-ai mâhniri?

Oare nu ți-e dor?

Trandafiri nu sunt,

Plâng privighetori;

Reavanul pământ

Speră întru zori;

Cântul chemător

Este pentru soare ...

Oare nu ți-e dor?

Oare nu te doare?

(A.A. Fet - aprilie 1873)

*** (20)

E primăvară încă, și pare nefirească,

Un duh străin stăpân e pe grădină.

Pășesc și tac prin firava lumină,

Din ea profilul meu cu mine să pășească.

Contur de-alei se deslușește bine -

Spărturile de frunze mai au din cer azur.

Pășesc. Răcoare-nmiresmată-n jur,

Privighetori cu glasuri cristaline.

Neîmplinirea iarăși îmi visez.

În biata noastră lume nu-mplinirea ...

Ci sufletu-mi respiră-n ritm cu firea

Și-aș vrea pe cineva să-mbrățișez.

Va fi o vreme - și, poate, în curând -

Pământul să-nseteze-ntru-nnoire.

Doar că în inimă, atunci nici o zvâcnire,

Și-ntru iubire nici un singur gând.

(A.A. Fet - 1847)

*** (19)

Aștept ... Fug ape fermecate ...

Privighetori acolo și aici ...

Sub lună, ierbi cu nestemate,

În toată umbra, colb de licurici.

Aștept ... Pe ceruri, pure, stele

În fără de sfârșit sobor.

Bat clipe-n țărmul vieții mele,

Mi-i trupu-n floare și-n fior.

Aștept ... Sub vântul din sud adus,

Mi-i greu să plec și greu a sta ...

Căzând se șterge-o stea-n apus.

Mă iartă, stea de aur, steaua mea!

(A.A. Fet - 1842)

*poza preluata de AICI

*** (18)

Poate-s destul de inimă-aproape,

Doar că arar îndrăgesc ...

Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,

De sine uitând

În egală bătaie de vâslă

Muiată-n spumă și-n murmur

Și-ntrebându-mă de mers-am destul

Și cât a rămas

Ori n-oi zări lumină.

Din atâtea ostroave

Pe care pescari înnoptând,

Aprind, când și când, foc mărunt,

Mai cu seamă de unul mi-i dor ...

Lebăda mândră în zbor, primăvara,

Deasupra îi trece cu gâtul întins,

Coborându-se iute

La blândele unde.

Pe tâmpla de stâncă

Își clatină crengile vechi

Stejarul în frunză bogat.

Privighetoarea-i acolo din veac:

Ea cântă în zori,

Dară și-n noaptea târzie,

Pe când străvezie a lunii beteală

Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;

Ea cântă și cântă - 

Arzător și din ce în ce tot mai dulce.

Iată-mi sufletul

Bătut, răscolit de neliniști:

Ce-i asta? Viață ori vis?

Fericit sunt ori amagit?

Unde-i răspunsul? ...

Undele mângaie cârma oprită,

Vâsla e moartă,

În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

(A.A. Fet - 1842)

*** (17)

Cu mățișori bat sălcii blând

Peste zaplaz și peste drum.

Și-i primăvară iar la rând

Cu straniul ei parfum.

În cârduri nouri albi colindă

Sub azuriu abis,

De suflet iară să se prindă

Înrobitorul vis.

 

Tot albe clipe și lumni -

De ele ochii grei.

Și umblă oamenii senini

Cu bucuria-n ei.

 

De-o sete fără de hotare

Ni-i dorul pârjolit -

În inimă la fiecare

Primăvara s-a trezit.

 

(A.A. Fet - 1844)