De te mânii, poți pierde, de ai răbdare, câștigi!...
Astfel a fost cu Petre din poveste.
Când a trăit? De mult, pe când stăpânea lumea un împărat vestit. Vestit, c-avea un nas ca pătlăgeaua, mare, roșu, și borcănat. De-aceea-i zicea lumea Pătlăgică. Îi zicea: Pătlăgică Împărat.
Și, de necaz că semăna cu pătlăgeaua nasul lui, a dat poruncă strașnică-mpăratul să piară și sămânța pătlăgelii.
Cine n-o asculta, să moară spânzurat.
Au ascultat cu toții... Frica păzește bine bostănăria!
Numai grădinarul palatului n-a ascultat.
Ce-a făcut el, ce-a dres, c-a mai păstrat o pătlăgea.
A păstrat-o și a lăsat-o moștenire feciorului său, Petre, tot grădinar ca el.
- E cel mai de preț lucru, a spus tatăl, mai înainte de a se stinge, tu să nu lași să piară pătlăgeaua...
( Cuvântul cel din urmă al părintelui e zapis cu nouă peceți... )
Se-apucă dară Petre, și, fie ce-o fi, seamănă la o parte, lângă un gard, pe țărmul unei ape, pătlăgeaua.
Pesemne însă că era o pătlăgică fermecată; bătrânul a știut, dar Petre n-a știut.
C-a început să crească...
Într-o clipită a fost cât gardul. S-a sprijinit puțin de gard, așa cum este obiceiul pătlăgelii, căreia-i trebuie arac.
Pe urmă a-nceput să se ridice singură. A făcut trunchi, ramuri cum au copacii.
Și a crescut, a tot crescut, i s-a pierdut vârful în nori.
- Măi, unde-o fi acuma pătlăgica? s-a-ntrebat Petre. Să văd și eu unde-a ajuns.
S-a cățărat pe trunchi, s-a cățărat...
S-a tot urcat, s-a tot urcat.
Și-ajunge dintr-o dată - știți unde? În țara soarelui.
Se pleacă înaintea soarelui flăcăul. Îi spune cine e, cum pătimesc sărmanii oameni din pricina lui Pătlăgică Împărat.
Nu-i lasă să mai crească, nici să mănânce pătlăgelele dulci-acrișoare și zemoase, pentru că seamănă cu nasul lui.
Începe soarele, maimarele luminii, să râdă. Și zice astfel către Petre:
- Coboară iară pe pământ, n-ai grijă... Și, dac-oi fi vreodată la primejdie, să scuturi numai de trunchiul pătlăgelii și-o să fie bine.
Se coboară Petre.
Cât se coboară, vede cum cresc pe ramuri flori - florile cresc, se scutură, rămâne fructul.
Sunt pătlăgele mari și roșii cum nu s-au mai văzut pe lume. Sunt mari cum e bostanul, ba poate și mai mari.
La poale, jos, se-adună poporenii, mănâncă pătlăgele și râd.
Aude împăratul. Se supără mai tare și nasul i se face ca focul.
Își poruncește telegarii. Își adună curtenii. Mai ia cu el și-un gâde.
Și haide la cocioaba lui Petre!
Lângă gard, pătlăgica! și vârful ei în soare.
Răcnește împăratul, și gâdele ridică o spânzurătoare.
Da' Petre, de colo, apucă-n brațe trunchiul pătlăgelii. Scutură de el bine.
Și unde-ncep să cadă, frate, pătlăgele - poc! poc! Una pe nasul împăratului, alta pe pântec. Și cad, și cad, l-acoperă sub pătlăgele.
Se face-un munte-ntreg de pătlăgele.
Când au dat muntele deoparte, n-au mai găsit din împărat decât un gândac negru și urât.
( Îl prefăcuse soarele, pesemne. )
- Priviți ce s-a ales de Pătlăgică Împărat!... au râs în hohot poporenii.
Și i-au dat numele gândacului tot Pătlăgică, pentru că se-ncuibează-n rădăcina pătlăgelii, o roade și o strică. Îi zic însă gândacului și ”coropișniță”.
Oamenii-l caută și-i distrug ouăle sale veninoase.
Iar Petre a putut de-atuncea să-și crească pătlăgelele în voie și oamenii să le mănânce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu