Cine caută găsește; cine umblă ajunge. Și adevărul nu-i niciodată prea departe, e totdeauna lângă tine.
Un om căuta odată, demult, să afle cine sau ce este mai tare pe-acest pământ.
Și-a mers, a mers omul acela, a întrebat din sat în sat și din cetate în cetate. Nimeni nu știa să-i răspundă. Doar într-o seară, pe un drum depărtat, un cerșetor i-a spus așa:
- Pe cât pot eu să-mi dau socoteala, în lume astăzi banul învârtește totul. Cel mai bogat în aur și argint este un neguțător ce locuiește într-un oraș la țărmul mării. Are corăbii multe, bani cu sacii - nici nu le știe socoteala - și acareturi... câte și mai câte și slujitori cu miile. El e de bună seamă cel mai puternic pe lume.
S-a dus până la dânsul călătorul. S-a întâmplat însă tocmai atunci regele acelei țări să poruncească slujitorilor să-l prindă pe neguțător, să-i taie capul și să-i ia averea. Căci pasămite regele făcea și el negoț, iară neguțătorul cel prins și omorât șezuse prea mult în calea lui.
A cugetat atunci drumețul nostru:
” Aha! am înțeles, regii sunt, va să zică, mai tari decât ceilalți pe lume ”.
Ș-a plecat spre palatul regelui, să-l vadă, să-l cunoască.
Numai când a ajuns acolo, a aflat că un împărat, ce stăpânea o țară mai întinsă, chiar lângă țara regelui, care avea oștiri mai mari și bogății de zeci de ori mai multe, pornise cu război. Îl biruise pe rege și-l luase prins. Nu se știa dacă va scăpa teafăr și se va-ntoarce.
” Iacătă, dar, și-a spus drumețul. Vezi că-mpărații sunt și mai tari ca regii. Cât pe-aci să greșesc... ”
A plecat dară omul la curtea împărătească, să-l vadă, ba chiar să stea de vorba cu-mpăratul, de va putea.
Nici n-ajunsese însă bine călătorul la curtea-mpărătească și află că într-o bună zi, un haiduc preavestit, iubit de poporeni, a pătruns în palat, cu toată ceata lui. L-a bătut pe-mpărat, i-a luat de-acolo aur și mii de nestemate. Le-a dat celor săraci.
” Ei, va să zică este cineva mai puternic chiar decât împăratul, a socotit drumețul. Aceste e haiducul care face dreptate. Bine că am aflat... ”
Și, mulțumit de sine, se pregătea să plece către casă, când, au bătut tobele în cetate. Crainici vesteau pe toate ulițele că poterele-mpărătești trăseseră într-o cursă pe viteazul haiduc. Acuma era-n ștreanguri, iar gâdele cetății urma să-i taie capul.
” Bine că n-am plecat, și-a spus drumețul nostru. Dacă plecam, n-aveam de unde ști că e un oarecine care-i vine de hac și unui asemenea haiduc, care l-a biruit chiar și pe împărat. Gâdele e mai tare decât toți. Se vede bine! El are și secure, are și puterea de-a tăia capetele oamenilor. Cât pe ce să nu știu... ”
Abia-i tăiase gâdele capul celui osândit și, din răceală sau din știu eu ce, s-a îmbolnăvit. N-au mai trecut nici două zile, și într-o dimineață, s-a prăpădit. L-au luat, l-au dus la cimitir. Groparul i-a făcut o groapă. L-a coborât în groapă și-a tras pământul peste el.
Când a văzut și asta, călătorul s-a minunat.
” Așadar chir și pentru un gâde e cineva pe lume care-i sapă mormântul, trage țărâna peste el și ... s-a sfârșit! Groparul este deci mai tare, mai puternic decât oricine. El ne îngroapă pe noi toți. Cum de nu mi-a trecut prin minte?... ”
S-a dus deci la gropar acasă.
Chiar de la poartă a auzit însă o larmă, care l-a-nspăimântat.
Groparul avea un băiat de șase, șapte anișori. Nu ar fi fost un copil rău, dar era tare râzgâiat. Iar bietul om era o fire slabă. Cum îl vedea, copilul i se suia în cap, îi poruncea, îi smulgea barba și mustățile.
” Hm!... Și-a rostit în gând drumețul. Groparul cât e de gropar are pe cineva ce-i poruncește, din slăbiciune sau din ce, dar iacătă că-l are! Bună treabă! Și eu care credeam că el... ”
Cum ședea însă și se gândea acolo, la portiță, s-a arătat un bărbat-nalt.
Tatăl i-a și ieșit-nainte.
- Bine-ai venit, rosti el către noul sosit. Bine-ai venit, învățătorule!... Nu știu ce să mă mai fac cu băiețelul! E alintat. Nici eu, nici mama lui nu ne-ndurăm să-l pedepsim. Toată nădejdea noastră e la școală. Învață-l, fă ce știi, să iasă om...
- Am să-l iau chiar acum la școală, a rostit cel care sosise, care era învățător, și pe care-l iubeau și părinții și copiii. O să învețe scrisul, cititul, socotitul și alte lucruri bune. O să se facă om. Haide, flăcăule, cu mine!...
Iară copilul l-a urmat cu bucurie, căci vorba lui era nespus de blândă și se vedea că-i înțelept.
Atunci drumețul nostru s-a apropiat de-nvățător și i-a grăit:
- Am colindat până departe, să aflu cine este mai tare pe-acest pământ. Crezusem c-am aflat și, iată, mă găsesc iar în nedumerire. Tu ce spui, înțeleptule? Să plec din nou în lume să cercetez?
- De ce să pleci? a glăsuit învățătorul. Caută în jurul tău și spune-mi: dacă nu ar fi oamenii, care să are și să semene, ai avea ce mânca?
- Fără-ndoială, nu!
- Dar dacă n-ar fi alții care să-ți facă haine călduroase sau un acoperiș, n-ai îngheța în timpul iernii?
- Desigur, înțeleptule! a răspuns omul.
- Și toți aceștia, de n-ar avea unelte, ar putea să-ți mai dea cele de trebuință?
- Nu. Nici nu-ncape vorbă.
- Atunci, ai înțeles cine este mai tare pe pământ? Al cui e viitorul? Acela de pe urma căruia trăiesc în lume toti oamenii?
- Am înțeles, învățătorule! s-a luminat, în sfârșit, călătorul care căutase răspuns la întrebare prin țări îndepărtate. Este ACELA CE MUNCEȘTE.
- Da, prietene. Acela ce muncește este stăpânul vieții. Fără de el n-am putea să trăim... Munca lungește viața. Îl ridică pe om.
Mărgăritarul cel mai strălucitor e hărnicia!
(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)
