31 oct. 2011

Mateiaș gâscarul la oaste

Nu-i de rușine nici un meșteșug. Oricare-i bun, numai să-l faci cum se cuvine...
Lui Mateiaș îi plăcea tare mult să crească gâște. Odată, într-o vară, când se afla pe malul unui râu, cu gâștele, au venit însă oamenii de la curte. Prindeau flăcăii cu arcanul și îi duceau la oaste.
Au azvârlit arcanul. L-au prins și pe flăcăul nostru de gât, l-au luat cu ei.
Atâta-i plăcea feciorului acesta meșteșugul care-l făcea, că la plecare a luat cu sine gâsca lui cea mai dragă, pe Roji. A luat-o-n brațe și-a purtat-o până la curtea regelui.
Ce-a mai râs regele când a aflat că Mateiaș a luat cu sine și gâsca la oștire!
A râs și-a spus așa:
- O fi el, Mateiaș acesta, un năzdrăvan, precum se spune... (Făcuse Mateiaș și pân-atuncea mulțime de năzdrăvănii, de se dusese vestea...) Da'are meșteșug de rând...
Aflase Mateiaș și se-ncruntase. Și hotărâse - la vremea când i-o veni bine - să-i răsplătească regelui tot cu-o năzdrăvănie aceste vorbe de ocară.
Mai trece-o lună, mai trec două... Învață Mateiaș câte sunt de-nvățat la oaste. Vine o zi când trebuie să-i slujească regelui, de strajă, într-o grădină, la palat.
Știa că prin grădina asta trecea ades și regele.
Se înțelege cu soții săi, oștenii, și le făgăduiește că o să-l pună chiar pe rege să-i îngrijească pasărea.
O ia cu el pe Roji și stă... Stă el în strajă un timp și iacătă și regele.
Venea-n haine schimbate prin grădină, să vadă ce mai e și dacă străjile-s la locul lor.
Cum merge regele așa, vede pe Mateiaș cu gâsca. Și Mateiaș nu-i dă onorul. Se supără nespus de tare regele și-i strigă:
- Măi Mateiaș, tu știi cine sunt eu?
Mateiaș face pe nepăsătorul:
- Oi fi căprarul?
- Mai mare sunt! se-ngâmfă regele.
- Oi fi atunci sergentul! face flăcăul mai pe prostul.
- Nu ai ghicit nici de astă dată.
- Oi fi vreun ofițer?
- Mai mare sunt.
- Poate-i fi general.
- Sunt și mai mare! se umflă regele în pene mai mult decât o gâscă.
- Că n-oi fi însuși regele? face gâscarul atuncea pe miratul.
- Ba el sunt! zice regele, crezând că Mateiaș va cădea jos de frică.
- Dacă-i așa, râde cu toată gura Mateiaș, na, ține bățul asta, mână pe Roji mai încolo, să-ți dau onorul!...
Regele a rămas ca trăznit. L-a uluit, pesemne, îndrăzneala lui Mateiaș. A luat apoi în mână bățul. A dat pe Roji mai încolo.
Și Mateiaș i-a dat onorul.
Regele a primit onorul, ducându-și bățul de gâscar la pălărie. Roji sta lângă el și gâgâia. Iar de prin tufișuri, pe ascuns, râdeau oștenii de să se prăpădească, văzând pe rege c-a ajuns gâscar.
Numai că regele nici chiar atunci n-a priceput că Mateiaș și-a bătut joc de el.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

30 oct. 2011

*** (7)


Va fi și mâine vreme bună
Lăstunii zboară fulgerat.
Apusu-n vatra lui s-adună
Cu purpură de jar curat.

În golf corăbii dorm ca moarte.
Sub flamuri fără de mișcare
Fugit-au zările departe
Și geana-ntinsului de mare.

Scad raze-n taină din putere,
Cum blânde umbrele s-așează,
Iar tot nu simți că ziua piere
Și nu gândești că se-nnoptează.

(A.A. Fet - 1845)

28 oct. 2011

Quote 5

Dacă există lumină în suflet,
Omul va fi frumos.
Dacă există frumusețe în om,
Este armonie în casă.
Dacă în casă este armonie,
Va fi ordine în țară.
Dacă în țară este ordine,
Atunci va fi pace în lume.

(Proverb chinezesc)

22 oct. 2011

Noapte


Făclie, candelă,
felinar, licurici.

Constelația
săgeții.

Ferestruici de aur
tremură,
și peste zori se leagănă
cruci suprapuse.

felinar, licurici,
Făclie, candelă.

(Federico Garcia Lorca)

20 oct. 2011

Liniște

Ascultă, fiule, liniștea.
E o liniște ondulată
în care se prăbușesc văi și ecouri
și care-apleacă frunțile
către pământ.

(Federico Garcia Lorca)

17 oct. 2011

Șoricelul trufaș

Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:
- Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii...
- Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și cea mai înțeleaptă din toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.
- De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoareci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară... Hai să ne-ndestulăm cât vom putea...
- Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!...
- Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.
- Am... am să... să omor pisica!... a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.
- Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjoară pământul. Acum e prea târziu... Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu...
- Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te amesteca în treburile mele...
Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te învață de bine...
Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât nu îi vorbise încă nimeni.
- Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu, din trufie!
- Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.
- Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.
- Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să ma duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă... Pe urmă am să mai văd eu ce-am să mai fac...
- În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna, din colțul ei...
Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.
Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hanului. Și n-a mai fost decât un drum - cât să vă spun?... de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute, acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.
Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.
- Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el, tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.
Și, fără să aștepte răspunsul celorlați șoareci, s-a urcat pe o ladă, de-acolo, pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chihlimbariu.
- Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.
Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a-ntors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt capăt l-a luat în bot și a-nceput să sugă.
A supt el ce-o fi supt și-a simțit că-i vine o veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse în bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.
Juca și chițăia:
” Tot pe loc, tot pe loc,
Să bat labele cu foc,
Că eu nu mă tem deloc,
Fac pisica ghemotoc
Și-o arunc în poloboc!
Tot pe loc, tot pe loc...”
Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:
- Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!...
Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga spre fârtați:
- Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica s-o văd, s-o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!...
- Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci că te-aude, frățioare!... Și iese vreo năzdrăvănie... Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești...
- Ce face, măi?! striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege peste întreaga șoricime... Plecați, lăsați-mă, mă răfuiesc eu singur cu pisica!...
- Taci, frățioare, noi ne ducem... șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.
- Bunica nu știa ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico! Unde ești, pisico? Vino să te ucid...
Atunci... atunci, iubiții mei - parcă nu-mi vine nici să povestesc!... s-a auzit un miorlăit:
- Miau!... Miau!... Aicea sunt! Care mă cheamă?... Am venit!...
Și s-a ivit în pivniță pisica.
Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.
Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.
- Cine mă cheamă atât de tare? Miau!... Miau!... Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă...
- Eu... te chemam... a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau... să te ucid... nu... nu. Ai... ai înțeles... gre...greșit... Vream numai... să... să te poftesc... la nunta mea...
- Iacătă, sunt aici, a spus pisica.
Și-a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:
- Iacătă, am venit. Hai să ne nuntim...
Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să s-ascundă undeva. S-a-ntors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a lunecat în vinul cel chihlimbariu.
Vinul a clipocit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș, s-a scufundat.
Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:
- A pierit!... S-a-necat în vinul cel chihlimbariu...
Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.
Bătrâna a început să plângă. Orișicum îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:
- Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă nu trebuie să umble cu cuțitul!... Iar întâmplarea să vă fie de pildă.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

15 oct. 2011

*** (6)

Greu sub negrul noptii cort
Negurile-mi să le port.
Lângă duhul casei orb,
Neguri sufletul mi-l sorb;
Lângă duhul cel bătrân,
Am doar neguri de stăpân.

Iară zilele îmi plac:
Pot, când toate-n juru-mi tac,
Gândul gliei să-l ascult -
Viu și tânăr și demult.
Nu-i spre mine tainic ropot,
Cuget treaz am, suflet slobod.
Timpului ce pierd și-adun
I-aș striga: ”sunt eu!”. N-o spun.

(A.A. Fet - 15 septembrie 1982)

12 oct. 2011

Puțină lumină
Gabriel Rusu
Prelungă și rece se-apropie noaptea
Va ploua inimă, va ploua-n seara asta...

Vezi timpul tot ne mai iubește
Bătrâna pendulă uitată-n perete
Măsoară mărunte minutele celeste
Și-n capătul zilei de har se oprește.

O, lumină acum e puțină
Să nu te superi pe mine
Mai bine spune-mi, ziua de mâine
Ce plină va fi de lumină.

Privește, nourul își scutură creasta
Va ploua inimă, va ploua-n seara asta
Umbrele nopții se strâng la fereastră
S-aprindem în grabă candela noastră.


10 oct. 2011

Cântec cu mișcare
Federico Garcia Lorca
Ieri.
(Stele
albastre.)
Mâine.
(Steluțe
albe.)
Azi.
(Visez o floare adormită
în valea rochiei.)

Ieri.
(Stele
de foc.)
Mâine.
(Stele
violete.)

Azi.
Această inimă, Doamne!
Această inimă ce bate!

Ieri.
(Amintire
de stele.)

Mâine.
(Stele
stinse.)

Azi.
(Mâine!...)
Voi ameți oare,
în barcă?
O punțile de azi,
pe drumuri de apă!

3 oct. 2011

*** (5)

Ce dulce mângâii, noapte de argint,
Suind în mine mult și tainic dor!
Ci dă-mi putere cât să mă desprind
Din jalnic putregaiul trecător!

În stropii reci de rouă, pietre rare,
Noian de stele sub stelar noian,
Pe somn terestru-n colburi sclipitoare,
Înalt și mut, al cerului ocean.

Mi-i cugetul arhanghel izgonit
Ce cată iar la cer cu ochii buni,
Sub blânda-ți măreție năruit
Pe visul reintrării în genuni.

(A.A. Fet - 1865?)

1 oct. 2011

*** (4)

Binevenită la mine, fii, noapte
Fără de margini dorită,
Caldă și  blândă și
Toată-n lumini și stele de-argint!
Iată că stins-am făclia și stau la fereastră,
Eu, neaflat la vedere, văzând,
Pân' la sfârșit hotărât să aștept.
Lemnul portiței suna-va-ntr-o vreme,
Flori, clătinându-se-ncet, întări-vor mireasma,
Licări de pulberi lunare juca-va-ndelung pe un șal.

(A.A. Fet - 1842)