Feminitate pusa deoparte - Leslie Ludy

Cand mi-am cumparat cartea asta ... stiam ca o sa-mi placa :)) dar nu ma asteptam sa nu o mai pot lasa din mana...
La inceput m-am gandit sa va scriu aici anumite pasaje, dar mi-am dat seama ca ar cam trebui sa scriu toata cartea =))
Asa ca mai bine va dau linkul de unde o puteti cumpara, ca atunci cand aveti finante la dispozitie deja sa aveti o directie in care sa le folositi :P

CLICK AICI

*** (3)

E toamnă iar și ziua vine

Cu străluciri amăgitoare

Și se tot duc spre zări străine

În stoluri, păsări călătoare.

Și sufletul se umple iar

De dulce mult și grea durere

Arțarul poartă-n ramuri jar

Și dorul vieții care piere.

(A.A. Fet - 7 septembrie 1891)

*** (2)

Doar un cuvânt rostit distrat

Și niște mici suspine-ntâmplătoare,

Și iară îți voi sta plecat,

Un rob nevrednic la picioare.

Din suflet gata-s flori să-nșir,

Deși e toamnă veche, sumbră,

Să văd viața ca pe un cimitir

Și-nfricoșat de noapte-s și de umbră.

(A.A. Fet - 1884)

*** (1)

Cer în furtuni sub amurg,

Tunete-n slăvi și-n adânc -

Gânduri și mare-n furtuni,

Gânduri ce strigă și plâng.

Gânduri și mare-n furtuni,

Gânduri ce cresc și se frâng -

Nour cernit după nour,

Tunete-n slăvi și-n adânc.

(A.A. Fet* - 1842)

*Afanasii Afanasievici Fet aka Șenșin (poet rus: 1820-1892)

Leneșul și măgarul

Se povestește, dragii mei, că se pornise-odată o iarnă cum nu se mai văzuse, nu se mai pomenise! Ne spun bătrânii că-ngheța și fumul ce ieșea pe coș, se făcea sloi de-atâta ger...

Așa că oamenii se-ngrijeau care mai de care s-aducă lemne din pădure, să-și încălzească nevestele, copiii.

Numai un leneș, pe care-l chema Stan, nu se mișca... De la o vreme se iau de gânduri oamenii din satul unde trăia Stan. Și, într-o bună dimineață, când plecau la pădure, se-abat și pe la casa lui.

- Haide, măi Stane! îl cheamă ei. Nu vezi că-ngheți în casă? Hai la pădure și tu, să-ți aduci lemne!

- Nu merg! răspunde leneșul ce sta lungit pe laviță, sub coperiș de cergi. Nu merg că obosesc.

- Păi, iei, măi Stane, boii cu tine! stăruie iar sătenii. Te sui în sanie, boii te trag... Așa te duci, așa te-ntorci. N-ai cum obosi.

- Ba, nici așa nu vreau! se-mpotrivește Stan. Că boii trebuie să-i înjug. Mai mare oboseala. Mai bine iau măgarul.

- Bine, ia și măgarul! râd oamenii. Și hai!...

Așa-l urnesc pe Stan. Și pleacă laolaltă. Ajung ei la pădure și-ncep să taie trunchi.

Numai Stan caută...

Caută și caută, să afle vreun copac mai mititel. Când l-o tăia, să nu obosească...

Și, tot căutând astfel, ocolește pădurea. Da' numai că pădurea e bătrâna. Copacii-s mari. Și trunchiul ăla-i gros, iar celălalt e-nalt!... Copacul ăla-i așa... celălalt e altfel... Și tot cutreieră el pădurea, până ce-ncepe să se însereze.

Alege, alege, cum se spune, până culege... La urmă află el un trunchi mai potrivit, nici prea înalt, și nici prea gros... Crescuse trunchiul pe o râpă, într-un țărm de pârâu.

Leagă Stan trunchiul copacului cu o frânghie de gâtul măgarului. Apoi începe să gonească măgarul, doar, doar, o putea smulge trunchiul din rădăcină.

Și, dacă vede că nu se poate, că nu se smulge trunchiul ușor din rădăcină, începe să taie copacul cu toporul.

Dă cu toporul și stă...

Mai mult stă decât dă.

Până la urmă tot izbutește să-l taie. Dar, cum era copacul pe țărm, se prăvălește-n râpă.

Și, pentru că măgarul era prins de frânghie, îl zvârle prin văzduh, pe malul celălalt.

Rămâne măgarul mort pe loc de-asemeni lovitură. Se uită Stan, se scarpină în cap și fluieră a pagubă.

Tocmai trecea pe-acolo un pădurar.

- Măi Stane, i-a zis el, abia ținându-se de râs, află și tu că leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește... Și, cine ține în brațe lenea își pierde pe drum măgarul...

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Crucea inca este mai tare decat pumnalul (5)

” Câtă vreme El rămâne șeful, programul prosperă, dar în clipa în care vom încerca să facem ceva prin puterea noastră vom eșua.

Ar trebui să scriem lucrul acesta pe ușiorii fiecărei uși pe care o construim. Dar pentru că pare o inscripție prea lungă, vă propun s-o scriem în inimile noastre, și în viețile tuturor celor cărora le vom putea împărtăși Evanghelia, și-i vom putea atinge și inspira cu Duhul viu al lui Dumnezeu. ” David Wilkerson

(Don Wilkerson - pag. 179-180)

Crucea inca este mai tare decat pumnalul (4)

(...) Astăzi, nu este suficient să ”blestemăm întunericul” - avem nevoie disperată să aprindem o lumină!

Când fratele meu și-a dat seama pentru prima dată de ceea ce eu numesc ”dublul necaz” al bandelor și al drogurilor, el a avut un vis în care se întreba: ”Să zicem că ți s-ar împlini o dorință pe care ai avea-o pentru acești tineri. Care ar fi lucrul cel mai bun pe care l-ai putea spera pentru ei?” El mi-a zis: ”Știam răspunsul: ca ei să poată lua iarăși viața de la început, cu o personalitate nouă, nevinovată, ca a unui nou născut. Și, mai mult decât atât, de această dată, în timp ce vor crește, ei să poată fi înconjurați  cu dragoste în loc de ură și teamă”.

El și-a alungat visul, gândind: ”Desigur, lucrul acesta e imposibil! Cum s-ar putea ca adolescenții să șteargă din memorie tot ce li s-a întâmplat înainte? Cum s-ar putea procura un nou mediu pentru ei? Este acesta un vis pe care Tu, Doamne, mi l-ai pus în inimă, sau halucinez eu?”

Răspunsul primit a fost puternic și urgent: ”Ei trebuie să s-o ia de la capăt, și trebuie să fie înconjurați de dragoste!”

(Don Wilkerson - pag. 52)

Poveste despre ”Lasă!”

Tot lucrul la vremea lui și ce poți face astăzi nu lăsa pe mâine...

Se zice că ar fi fost cândva un băietan pe nume Lasă. La drept vorbind, îl chema altfel: Petre, Ionică, Gheorghe sau altminteri. Numai toți îi ziceau Lasă, pentru că el, la orice vorbă, răspundea: ”Lasă, că n-o fi zor!”, ”Viu mai târziu!”, ”Fac mai pe urmă!” și tot așa.

Era un băiat leneș, ce mai vorbă! și lăsător în toate cele. Nu vrea să facă nici un lucru, nu vrea să meargă nici la școală. Vrea numai să se odihnească.

Părinții lui erau mâhniți. Învățătorul îi spunea deseori:

- Trezește-te și tu, băiete! Timpul aleargă. Ține-te după el. Cine-și pierde timpul în lenevie își risipește viața, pentru că viața din timp este făcută...

Băiatul nostru n-avea însă urechi s-audă pe-nvățător, nici pe părinți și nici pe prieteni. Își petrecea întreaga ziuă în trândăvie, lungit pe spate, așteptând să vină doar ceasul cel plăcut al mesei, și apoi ceasul de culcare. Ce-i drept, îi mai plăcea să se și plimbe, să râdă, să glumească. Numai să facă treabă nu-i plăcea, nici să se osteanească în vreun fel.

Și, fiind așa cum vă spuneam, pleacă odată la pădure cu toți ceilalți copii din sat.

Merg ei ce merg printre copaci, respiră aerul cel proaspăt, miresmele de frunză amăruie de fag și de stejar, și-ajung de la o vreme pe-o coastă însorită, plină de zvon de păsărele unde se vedea în vale râul cu solzii sclipitori de-argint.

Merseseră, dar nu prea mult.

Numai că băietanul nostru, atât de lenevos și nedeprins cu osteneala, simte acum că-i vine somn.

- Aaaaa!... căsca el leneș și se întindea, de parc-ar fi trudit la plug sau seceriș și n-ar fi dormit de săptămâni. Tare mi-e somn. Eu nu merg mai departe. Lăsați-mă... Mă culc aici!

- Haide cu noi, ziceau ceilalți băieți. Vrem să culegem mure și ciuperci. Strângem poate și uscături. Facem acasă bucurie părinților dacă ne-ntoarcem cu coșurile încărcate cu de toate...

- Și noi o să adunăm flori, râdeau fetițele voioase. Vino cu noi, ai timp destul să te-odihnești la noapte...

- Lasă! Mi-e somn! spunea băiatul. Vreau să mă culc colea pe coastă. Mă chemați voi când vă întoarceți în sat, la masă...

- Cine mănâncă trebuie să facă și el ceva, ziceau copiii. Haide și tu cu noi. Să vezi ce bine-ai să te simți pe urmă, când ai să vii acasă cu mure, cu ciuperci, vreascuri și flori...

- Lasă! Vreau să mă odihnesc, căsca el iarăși. Mergeți voi singuri. Lasă... Lasă...

Se tologea în iarbă dup-aceea și rămânea așa întins, cu mâinile lăsate cruce în iarba verde, mătăsoasă, vorba ceea: pică pară mălăiață...

- Dacă nu vrea, nu vrea, spuneau ceilalți. L-om lua cu noi la înapoiere.

Și plecau mai departe-n niște locuri unde știau că se găsesc ciuperci și mure dulci, mai dulci ca mierea.

Cum coborau ei către râu, unul zărește deodată-n depărtare doi ochi aprinși.

Era un lup. Venea în goană chiar către coasta unde zăcea în iarbă băiatul nostru cel lenevos.

Timp să ajungă pân-la el, să-i vină-n ajutor, nu mai era.

Măcar s-apuce să-l vestească, iar el să fugă înspre ei. Lupii, unde sunt oameni adunați mai mulți, nu se apropie.

- Să strigăm!... Să strigăm la el, au spus copiii îngroziți, văzând cum lupul se grăbește, se grăbește cu botul căscat larg, cu balele curgându-i de foame, către coastă.

- Măi!... măi!... au început să strige ei cât îi ajutau piepturile. Scoală-te iute și aleargă. Vine lupul spre tine și te sfâșie!

Băiatul lenevos i-aude. Desface-oleacă pleoapele. Le-nchide iarăși sub lumină. Cască. Deschide gura doar pe jumătate și mormăie:

- Lasă că viu... Lăsați-mă!...

- Ridică-te și fugi spre noi! Venim și noi spre tine să-ți ajutăm! strigă din nou copiii. Ridică-te îndată! Vine lupul...

Strigă ei și aleargă către coastă. Însă băiatul, lenevos, se-ntinde. Se-ntoarce pe partea cealaltă și șoptește:

- Lasă că viu eu... Lasă... Lasă... Vedeți-vă de treaba voi...

Apucă numai să șoptească, pentru că lupul a și ajuns la el. A deschis botul să-l înșface. Și l-ar fi sfâșiat desigur, de nu s-ar fi ivit chiar în clipita aceea un păstor care-și mâna o turmă de mioare prin pădure. El a sărit la lup. L-a lovit cu toiagul. L-a doborât. Atunci abia băiatul nostru s-a trezit. S-a ridicat. Dar, când a văzut lupul, a înțeles prin ce-a trecut; a căzut iară jos, de spaimă. Însă de lenevie s-a lecuit. N-a mai fost lăsător. Ba încă se mai spune că-n acel sat, unde se petrecuse întâmplarea, flăcăii și copilele n-au mai rostit de-atuncea vorba ”lasă”, nici de i-ai fi fript pe limbă cu jeratic. Cu vremea au uitat-o pe de-a-ntregul.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

Crucea inca este mai tare decat pumnalul (3)

(...)

În timp ce urmăream desfășurarea acestei întâmplări, Duhul Sfânt mi-a zis: ”Vezi ce pot face Eu, cu uneltele diavolului? Le pot lua, le pot mântui, le pot face să cânte o muzică nouă, așa cum uneltele acestui drogat au fost folosite pentru a salva programul din aceasta seara”. (...)

Dumnezeu mai face o lucrare extraordinară în cadrul evanghelizărilor de la om la om, pe străzi - îi schimbă pe lucrătorii noștri. (...) Unii se duc în misiune timizi și fricoși, dar, de cele mai multe ori, ei constată că nu prea au de ce se teme! Aproape întotdeauna ei sunt surprinși de cum îi poate folosi Duhul Sfânt. De fapt, cei mai mulți oameni au nevoie doar de o provocare corectă și de o oportunitate pentru a scoate la iveală darurile și dragostea cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Noi numim asta ”înfrângerea unui Goliat”! Aceste ”situații Goliat” crează niște ”Davizi” supranaturali și îi învață pe acești tineri ”ucigători de uriași” să folosească praștia supranaturală a harului, a puterii și adevărului în Numele lui Isus. Fără aceste situații tensionate, s-ar putea ca ei să nu posede sau să nu folosească niciodată aceste arme puternice a lui Dumnezeu.

(Don Wilkerson - pag. 33-34)

Crâșmarul și maimuța

Fiece pasăre pe limba ei piere, fiece om sfârșește după năravul lui...

Se povestește c-ar fi trăit odată pe lume, într-o cetate, un om avar, ce stăpânea o crâșmă...

Ca toți crâșmarii, era omul acesta lacom, hoț, ticălos fără rușine.

Asemenea purtări avea, că sărăcise toată mulțimea din cetate... Crâșmarul strângea banii. tot el îi da cu camată.

Și iac-așa strânsese-n casa lui atât bănet, ca nu putea să-și mai numere pungile, și nu-l mai încăpeau sipeturile, nici pivnițele și nici podurile.

De la o vreme ce se socotește?... Își schimbă galbenii pe nestemate, le pune-ntr-o lăcriță de aramă. Se suie-ntr-o corabie și pleacă peste mare înspre altă cetate, s-o sărăcească și pe-aceea.

Era avut crâșmarul mai mult decât un rege. Și ținea să se vadă lucrul acesta și să-l cunoască toată lumea.

Poruncea corăbierilor să-i aducă masa pe punte, să-i dea bucate îmbelșugate.

Din ce i s-aducea, oricât de bune ar fi fost, mânca numai o parte. (Ca găina, când vede boabe multe și scurmă între ele!...) Ce rămânea: fripturi, pâine sau vin, azvârlea jos în mare, cu talere cu tot...

Zicea că nu-i priește lui să mănânce resturi.

Corăbierii vedeau cum se purta crâșmarul, nu erau orbi. Și-au răbdat ei o vreme rușinea ce le-o făcea. Pe urmă s-au hotărât să-l pedepsească după năravul lui.

C-aveau acolo pe corabie și o maimuță.

O aduceau dintr-o călătorie ce o făcuseră-ntr-o țară caldă, din mările de miazăzi.

Și, într-o dimineață, pe când crâșmarul sta la masă, aduc alăturea de el maimuța.

Cum este obiceiul la maimuțe, când vede pe crâșmar c-aruncă talere și pahare cu vin în marea cea adâncă, face și ea la fel. Pune deodată labele pe lăcrița cu nestemate, de care crâșmarul nu se dezlipea nici o clipită și țuști! cu ea în valuri.

Aruncă în valurile mării toată avuția cea jefuită de hoțul de crâșmar de la locuitorii cetății.

Crâșmarul a-nceput să țipe, să plângă, să se văicărească:

- Of, of, atâta apă am pus în vin ca să-mi strâng toată avuția!...

- Și-n apă s-a pierdut, au rostit marinarii.

- Am să mă-mbogățesc din nou, vă voi lua robi și-am să scufund corabia, cu voi, cu tot, amenința crâșmarul pe corăbieri.

- Dar pân-atunci ai să speli puntea, ai să-nalți pânzele corăbiei, ai să muncești, să-ți câștigi pâinea. Bucate pe degeaba noi  nu-ți dăm...

- Să muncesc eu?... răcnea crâșmarul. Mai bine săr în apă să-mi aflu avuția...

Și-n lăcomia sa, crâșmarul s-a aruncat în apă mării. S-a dus pe unde s-o fi dus. L-au căutat peste tot prin valuri, dar nu l-au mai găsit. Comoara lui au pescuit-o însă corăbierii. Au dat-o înapoi locuitorilor cetății de unde fusese jefuită.

... Fiece pasăre pe limba ei sfârșește, și-orice om după năravul care-l are.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)