Tot lucrul la vremea lui și ce poți face astăzi nu lăsa pe mâine...
Se zice că ar fi fost cândva un băietan pe nume Lasă. La drept vorbind, îl chema altfel: Petre, Ionică, Gheorghe sau altminteri. Numai toți îi ziceau Lasă, pentru că el, la orice vorbă, răspundea: ”Lasă, că n-o fi zor!”, ”Viu mai târziu!”, ”Fac mai pe urmă!” și tot așa.
Era un băiat leneș, ce mai vorbă! și lăsător în toate cele. Nu vrea să facă nici un lucru, nu vrea să meargă nici la școală. Vrea numai să se odihnească.
Părinții lui erau mâhniți. Învățătorul îi spunea deseori:
- Trezește-te și tu, băiete! Timpul aleargă. Ține-te după el. Cine-și pierde timpul în lenevie își risipește viața, pentru că viața din timp este făcută...
Băiatul nostru n-avea însă urechi s-audă pe-nvățător, nici pe părinți și nici pe prieteni. Își petrecea întreaga ziuă în trândăvie, lungit pe spate, așteptând să vină doar ceasul cel plăcut al mesei, și apoi ceasul de culcare. Ce-i drept, îi mai plăcea să se și plimbe, să râdă, să glumească. Numai să facă treabă nu-i plăcea, nici să se osteanească în vreun fel.
Și, fiind așa cum vă spuneam, pleacă odată la pădure cu toți ceilalți copii din sat.
Merg ei ce merg printre copaci, respiră aerul cel proaspăt, miresmele de frunză amăruie de fag și de stejar, și-ajung de la o vreme pe-o coastă însorită, plină de zvon de păsărele unde se vedea în vale râul cu solzii sclipitori de-argint.
Merseseră, dar nu prea mult.
Numai că băietanul nostru, atât de lenevos și nedeprins cu osteneala, simte acum că-i vine somn.
- Aaaaa!... căsca el leneș și se întindea, de parc-ar fi trudit la plug sau seceriș și n-ar fi dormit de săptămâni. Tare mi-e somn. Eu nu merg mai departe. Lăsați-mă... Mă culc aici!
- Haide cu noi, ziceau ceilalți băieți. Vrem să culegem mure și ciuperci. Strângem poate și uscături. Facem acasă bucurie părinților dacă ne-ntoarcem cu coșurile încărcate cu de toate...
- Și noi o să adunăm flori, râdeau fetițele voioase. Vino cu noi, ai timp destul să te-odihnești la noapte...
- Lasă! Mi-e somn! spunea băiatul. Vreau să mă culc colea pe coastă. Mă chemați voi când vă întoarceți în sat, la masă...
- Cine mănâncă trebuie să facă și el ceva, ziceau copiii. Haide și tu cu noi. Să vezi ce bine-ai să te simți pe urmă, când ai să vii acasă cu mure, cu ciuperci, vreascuri și flori...
- Lasă! Vreau să mă odihnesc, căsca el iarăși. Mergeți voi singuri. Lasă... Lasă...
Se tologea în iarbă dup-aceea și rămânea așa întins, cu mâinile lăsate cruce în iarba verde, mătăsoasă, vorba ceea: pică pară mălăiață...
- Dacă nu vrea, nu vrea, spuneau ceilalți. L-om lua cu noi la înapoiere.
Și plecau mai departe-n niște locuri unde știau că se găsesc ciuperci și mure dulci, mai dulci ca mierea.
Cum coborau ei către râu, unul zărește deodată-n depărtare doi ochi aprinși.
Era un lup. Venea în goană chiar către coasta unde zăcea în iarbă băiatul nostru cel lenevos.
Timp să ajungă pân-la el, să-i vină-n ajutor, nu mai era.
Măcar s-apuce să-l vestească, iar el să fugă înspre ei. Lupii, unde sunt oameni adunați mai mulți, nu se apropie.
- Să strigăm!... Să strigăm la el, au spus copiii îngroziți, văzând cum lupul se grăbește, se grăbește cu botul căscat larg, cu balele curgându-i de foame, către coastă.
- Măi!... măi!... au început să strige ei cât îi ajutau piepturile. Scoală-te iute și aleargă. Vine lupul spre tine și te sfâșie!
Băiatul lenevos i-aude. Desface-oleacă pleoapele. Le-nchide iarăși sub lumină. Cască. Deschide gura doar pe jumătate și mormăie:
- Lasă că viu... Lăsați-mă!...
- Ridică-te și fugi spre noi! Venim și noi spre tine să-ți ajutăm! strigă din nou copiii. Ridică-te îndată! Vine lupul...
Strigă ei și aleargă către coastă. Însă băiatul, lenevos, se-ntinde. Se-ntoarce pe partea cealaltă și șoptește:
- Lasă că viu eu... Lasă... Lasă... Vedeți-vă de treaba voi...
Apucă numai să șoptească, pentru că lupul a și ajuns la el. A deschis botul să-l înșface. Și l-ar fi sfâșiat desigur, de nu s-ar fi ivit chiar în clipita aceea un păstor care-și mâna o turmă de mioare prin pădure. El a sărit la lup. L-a lovit cu toiagul. L-a doborât. Atunci abia băiatul nostru s-a trezit. S-a ridicat. Dar, când a văzut lupul, a înțeles prin ce-a trecut; a căzut iară jos, de spaimă. Însă de lenevie s-a lecuit. N-a mai fost lăsător. Ba încă se mai spune că-n acel sat, unde se petrecuse întâmplarea, flăcăii și copilele n-au mai rostit de-atuncea vorba ”lasă”, nici de i-ai fi fript pe limbă cu jeratic. Cu vremea au uitat-o pe de-a-ntregul.
(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)
Continua
RăspundețiȘtergereCe sa continui?
RăspundețiȘtergere