Se povestește, dragii mei, că se pornise-odată o iarnă cum nu se mai văzuse, nu se mai pomenise! Ne spun bătrânii că-ngheța și fumul ce ieșea pe coș, se făcea sloi de-atâta ger...
Așa că oamenii se-ngrijeau care mai de care s-aducă lemne din pădure, să-și încălzească nevestele, copiii.
Numai un leneș, pe care-l chema Stan, nu se mișca... De la o vreme se iau de gânduri oamenii din satul unde trăia Stan. Și, într-o bună dimineață, când plecau la pădure, se-abat și pe la casa lui.
- Haide, măi Stane! îl cheamă ei. Nu vezi că-ngheți în casă? Hai la pădure și tu, să-ți aduci lemne!
- Nu merg! răspunde leneșul ce sta lungit pe laviță, sub coperiș de cergi. Nu merg că obosesc.
- Păi, iei, măi Stane, boii cu tine! stăruie iar sătenii. Te sui în sanie, boii te trag... Așa te duci, așa te-ntorci. N-ai cum obosi.
- Ba, nici așa nu vreau! se-mpotrivește Stan. Că boii trebuie să-i înjug. Mai mare oboseala. Mai bine iau măgarul.
- Bine, ia și măgarul! râd oamenii. Și hai!...
Așa-l urnesc pe Stan. Și pleacă laolaltă. Ajung ei la pădure și-ncep să taie trunchi.
Numai Stan caută...
Caută și caută, să afle vreun copac mai mititel. Când l-o tăia, să nu obosească...
Și, tot căutând astfel, ocolește pădurea. Da' numai că pădurea e bătrâna. Copacii-s mari. Și trunchiul ăla-i gros, iar celălalt e-nalt!... Copacul ăla-i așa... celălalt e altfel... Și tot cutreieră el pădurea, până ce-ncepe să se însereze.
Alege, alege, cum se spune, până culege... La urmă află el un trunchi mai potrivit, nici prea înalt, și nici prea gros... Crescuse trunchiul pe o râpă, într-un țărm de pârâu.
Leagă Stan trunchiul copacului cu o frânghie de gâtul măgarului. Apoi începe să gonească măgarul, doar, doar, o putea smulge trunchiul din rădăcină.
Și, dacă vede că nu se poate, că nu se smulge trunchiul ușor din rădăcină, începe să taie copacul cu toporul.
Dă cu toporul și stă...
Mai mult stă decât dă.
Până la urmă tot izbutește să-l taie. Dar, cum era copacul pe țărm, se prăvălește-n râpă.
Și, pentru că măgarul era prins de frânghie, îl zvârle prin văzduh, pe malul celălalt.
Rămâne măgarul mort pe loc de-asemeni lovitură. Se uită Stan, se scarpină în cap și fluieră a pagubă.
Tocmai trecea pe-acolo un pădurar.
- Măi Stane, i-a zis el, abia ținându-se de râs, află și tu că leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește... Și, cine ține în brațe lenea își pierde pe drum măgarul...
(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu