Fiece pasăre pe limba ei piere, fiece om sfârșește după năravul lui...
Se povestește c-ar fi trăit odată pe lume, într-o cetate, un om avar, ce stăpânea o crâșmă...
Ca toți crâșmarii, era omul acesta lacom, hoț, ticălos fără rușine.
Asemenea purtări avea, că sărăcise toată mulțimea din cetate... Crâșmarul strângea banii. tot el îi da cu camată.
Și iac-așa strânsese-n casa lui atât bănet, ca nu putea să-și mai numere pungile, și nu-l mai încăpeau sipeturile, nici pivnițele și nici podurile.
De la o vreme ce se socotește?... Își schimbă galbenii pe nestemate, le pune-ntr-o lăcriță de aramă. Se suie-ntr-o corabie și pleacă peste mare înspre altă cetate, s-o sărăcească și pe-aceea.
Era avut crâșmarul mai mult decât un rege. Și ținea să se vadă lucrul acesta și să-l cunoască toată lumea.
Poruncea corăbierilor să-i aducă masa pe punte, să-i dea bucate îmbelșugate.
Din ce i s-aducea, oricât de bune ar fi fost, mânca numai o parte. (Ca găina, când vede boabe multe și scurmă între ele!...) Ce rămânea: fripturi, pâine sau vin, azvârlea jos în mare, cu talere cu tot...
Zicea că nu-i priește lui să mănânce resturi.
Corăbierii vedeau cum se purta crâșmarul, nu erau orbi. Și-au răbdat ei o vreme rușinea ce le-o făcea. Pe urmă s-au hotărât să-l pedepsească după năravul lui.
C-aveau acolo pe corabie și o maimuță.
O aduceau dintr-o călătorie ce o făcuseră-ntr-o țară caldă, din mările de miazăzi.
Și, într-o dimineață, pe când crâșmarul sta la masă, aduc alăturea de el maimuța.
Cum este obiceiul la maimuțe, când vede pe crâșmar c-aruncă talere și pahare cu vin în marea cea adâncă, face și ea la fel. Pune deodată labele pe lăcrița cu nestemate, de care crâșmarul nu se dezlipea nici o clipită și țuști! cu ea în valuri.
Aruncă în valurile mării toată avuția cea jefuită de hoțul de crâșmar de la locuitorii cetății.
Crâșmarul a-nceput să țipe, să plângă, să se văicărească:
- Of, of, atâta apă am pus în vin ca să-mi strâng toată avuția!...
- Și-n apă s-a pierdut, au rostit marinarii.
- Am să mă-mbogățesc din nou, vă voi lua robi și-am să scufund corabia, cu voi, cu tot, amenința crâșmarul pe corăbieri.
- Dar pân-atunci ai să speli puntea, ai să-nalți pânzele corăbiei, ai să muncești, să-ți câștigi pâinea. Bucate pe degeaba noi nu-ți dăm...
- Să muncesc eu?... răcnea crâșmarul. Mai bine săr în apă să-mi aflu avuția...
Și-n lăcomia sa, crâșmarul s-a aruncat în apă mării. S-a dus pe unde s-o fi dus. L-au căutat peste tot prin valuri, dar nu l-au mai găsit. Comoara lui au pescuit-o însă corăbierii. Au dat-o înapoi locuitorilor cetății de unde fusese jefuită.
... Fiece pasăre pe limba ei sfârșește, și-orice om după năravul care-l are.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu