- Curând o să mor, spuse el. Nimeni nu-l va prețui ca tine.
Trist, am adus acasă piatra neagră: Japonezii n-au vrut-o. Nu-i văzusera frumusețea. Era un lucru respins, exact ca mine. M-am dus sub casă, m-am așezat pe cutia plină de pietre frumos șlefuite și fără nici o valoare și m-am gândit la gura tremurândă a lui papa Rao. M-au podidit lacrimile. Am ținut în palma dreaptă lingamul negru, acoperindu-i blând cu stânga vârful neted și rotunjit. Apoi am închis ochii și pentru prima dată inima mea a șoptit cu convingere: ”Te iubesc, cristalule!”
Un timp am văzut doar interiorul portocaliu al pleoapelor cu bine cunoscutee stele verzi până când, aproape pe nesimțite, mi-a apărut o străfulgerare, ca lumina soarelui sub apă, în colțurile ochilor. Și-apoi mi-am simțit inima agitată luând o gură de aer și oprindu-se un pic. Deodată, cineva care mă înțelegeape deplin mă ținu în brațe și mă legănă. Am simțit cum se lasă pacea peste mine. Piatra mă alina și, ușor-ușor, am înțeles că eu nu trebuia să mă fi născut vreodată ca om. Aș fi fost fericit ca piatră. Aș fi putut fi o figură imensă de piatră pe un vârf de munte sau un simplu buchet de cristale luminoase în lumina rece a soarelui. Pe muntele Everest.
Aș fi putut să mă cocoț sus, deasupra lumii, să stau neclintit și sigur de propria valoare, an după an, privind cum vin și pleacă fără rost oameni derutați. Pe mîna de granit aș purta un ceas de lemn, trecând zile și nopți în timp ce limbile înghețate ale ceasului meu ar sta nemișcate. Dar nu sunt un cristal strălucitor sau o stâncă neregulată dominând o pantă frumoasă. Văd asta pe fața mamei. Nu mi-e scris să fiu admirat de oameni, să-și pună viețile la picioarele mele ca să mă cunoască, să zăbovească un pic pe piscul meu. Eu sunt un nătâng cu fața pătrată, parcă decupată din granit. Jinduiesc în inima mea singuratică la râsetele și pasiunile altor oameni.
Mă uit atent la chipul meu iscoditor din lemn, iar oamenii se mișcă în jurul meu cu viteză mare. Când ridic privirea, strângătorul de suflete e prin preajmă, iar cei pe care-i iubesc au dispărut pentru totdeauna și oameni noi au răsărit ca semințele din pământ. Când mă privești, nu vezi decât un bărbat prins într-o existență umilă - dar fiți cu băgare de seamă și să nu vă fie miă de mine, pentru că, la fel ca pământu, eu voi dăinui dincolo de acest du-te-vino fără rost al oamenirii. Veți vedea! (prof. Rao & Jeyan - pag. 161-162)
( Rani Manicka - ”Zeița orezului”/”The Rice Mother” - 2014/2002)
*sura poza: AICI
