Îl știi că-i rău?... Să te ferești... Cine-i viclean și-nșelător mușcă și mâna ce-l alină...
Un șarpe îngrozise pădurea... Răpunea veverițe, căprioare și iepurași. Se suia și prin pomi. Nu lăsa nici un cuib necercetat. Ce nu putea mânca, strica sau răpunea și hoiturile le-azvârlea.
Asemeni șarpe rău se pripășise prin pădure.
Se îngrășase șarpele. Abia-ncăpea în piele. Găsise, cum se spune, satul fără câini. Și făcea ce-i plăcea!
S-au înțeles atunci toate sălbăticiunile. Pe când dormea, odată, șarpele, au răsturnat la gura vizuinii sale un bolovan.
A rămas prins șarpele în vizuină.
Când s-a trezit, a sâsâit, a început s-amenințe; dar animalele, cu toate, la gura vizuinii, se veseleau. Râdeau de el, de neputința lui.
Știau că n-o să scape niciodată din prinsoare.
Cu vremea l-au uitat. Iar șarpele-a slăbit, se apropia de ceasul morții. Tocmai atunci trecea pe-acolo, prin fața vizuinii, un biet păstor mânându-și oile spre munte.
- Heim omule, a șoptit șarpele prin crăpătura ce-i rămăsese la gura vizuinii, dă piatra asta la o parte, te-oi răsplăti cum se cuvine...
Omul a șovăit. Știa năravul vechi al șarpelui.
- Nu mai sta-n cumpănă, s-a rugat șarpele. Dacă-mi dai drumul mă duc și eu în munte. Mă jur pe toată grăsimea ce-am avut-o, că mă fac schivnic.
(Vorba vicleanului, cum e momeala peștelui!...)
Păstorul, un om slab din fire, s-a-nduplecat. S-a prins în undiță...
- De spui că te faci schivnic, uite, am să-ți dau drumul!
A dat pietroiul la o parte. A ieșit șarpele și s-a întins întâi bine la soare. Luceau inelele pe trupul lui, cum scânteie argintul la lumină.
(Vicleanul, să știți, cu lingura-ți dă miere și cu coada-ți scoate ochii!...)
După ce s-a-ntins bine, s-a repezit îndată șarpele la o turmă de oi. (Era un șarpe mare, un balaur!)
A început să le omoare una câte una. Când a sfârșit cu oile, s-a ridicat în sus, pe coadă, ca o lumânare. I-a spus păstorului:
- Gătește-te și tu acum de moarte!
Păstorul tremura ca frunza.
- Pe mine vrei să mă omori? Pe mine, care ți-am scăpat viața?...
- Da, da, pe tine... Nu pierde vremea. Gătește-te de moarte!
- Să întrebăm cel puțin pe-altcineva dacă e drept sau nu ce faci, a mai zis, clănțănind din dinți, păstorul.
O bufniță privea dintr-un copac.
- S-o întrebăm pe ea! a zis păstorul. Și-a întrebat-o: E drept ca șarpele să înghită pe cel ce i-a scăpat zilele sau nu?
- E drept! a răspuns bufnița. De ce-ai deschis vizuina? Ai adus moartea și altor viețuitoare din pădure.
- Vezi? a zis șarpele.
- Vai mie!... s-a văitat păstorul.
- Numai că... a urmat bufnița cu înțelepciune, eu nu pot crede că șarpele a încăput în vizuină. Și de-asta nici nu cred că l-a scăpat păstorul...
- Nu crezi? a întrebat șarpele.
- Nu cred. Vreau să-mi arăți.
Șarpele, prost, trufaș, s-a târât iute la loc, în vizuină. Păstorul a-nțeles c-a venit vremea să scape de năpastă. A răsturnat la loc pietroiul, la gura vizuinii.
Și-acum e șarpele acolo, dar nu mai găsește pe nimeni să-i dea drumul.
(Alexandru Mitru - Povestiri Cu Tâlc)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu