Immortality ... are you sure?

Millions long for immortality who do not know what to do with themselves on a rainy sunday afternoon. Susan Ertz

Tu ... (Dumnezeu) ...

Tu știi să citești durerea din spatele zâmbetului,

Tu vei face să rodească împietrirea mormântului,

Tu nu lași păcate ascunse și neiertate,

Tu nu lași rănile vechi necurățate,

Tu nu lași arsuri de dor nevindecate,

Tu nu lași oasele frânte neînviate.

(Daniela Mehedinți)

Vizuina Șarpelui

Îl știi că-i rău?... Să te ferești... Cine-i viclean și-nșelător mușcă și mâna ce-l alină...

Un șarpe îngrozise pădurea... Răpunea veverițe, căprioare și iepurași. Se suia și prin pomi. Nu lăsa nici un cuib necercetat. Ce nu putea mânca, strica sau răpunea și hoiturile le-azvârlea.

Asemeni șarpe rău se pripășise prin pădure.

Se îngrășase șarpele. Abia-ncăpea în piele. Găsise, cum se spune, satul fără câini. Și făcea ce-i plăcea!

S-au înțeles atunci toate sălbăticiunile. Pe când dormea, odată, șarpele, au răsturnat la gura vizuinii sale un bolovan.

A rămas prins șarpele în vizuină.

Când s-a trezit, a sâsâit, a început s-amenințe; dar animalele, cu toate, la gura vizuinii, se veseleau. Râdeau de el, de neputința lui.

Știau că n-o să scape niciodată din prinsoare.

Cu vremea l-au uitat. Iar șarpele-a slăbit, se apropia de ceasul morții. Tocmai atunci trecea pe-acolo, prin fața vizuinii, un biet păstor mânându-și oile spre munte.

- Heim omule, a șoptit șarpele prin crăpătura ce-i rămăsese la gura vizuinii, dă piatra asta la o parte, te-oi răsplăti cum se cuvine...

Omul a șovăit. Știa năravul vechi al șarpelui.

- Nu mai sta-n cumpănă, s-a rugat șarpele. Dacă-mi dai drumul mă duc și eu în munte. Mă jur pe toată grăsimea ce-am avut-o, că mă fac schivnic.

(Vorba vicleanului, cum e momeala peștelui!...)

Păstorul, un om slab din fire, s-a-nduplecat. S-a prins în undiță...

- De spui că te faci schivnic, uite, am să-ți dau drumul!

A dat pietroiul la o parte. A ieșit șarpele și s-a întins întâi bine la soare. Luceau inelele pe trupul lui, cum scânteie argintul la lumină.

(Vicleanul, să știți, cu lingura-ți dă miere și cu coada-ți scoate ochii!...)

După ce s-a-ntins bine, s-a repezit îndată șarpele la o turmă de oi. (Era un șarpe mare, un balaur!)

A început să le omoare una câte una. Când a sfârșit cu oile, s-a ridicat în sus, pe coadă, ca o lumânare. I-a spus păstorului:

- Gătește-te și tu acum de moarte!

Păstorul tremura ca frunza.

- Pe mine vrei să mă omori? Pe mine, care ți-am scăpat viața?...

- Da, da, pe tine... Nu pierde vremea. Gătește-te de moarte!

- Să întrebăm cel puțin pe-altcineva dacă e drept sau nu ce faci, a mai zis, clănțănind din dinți, păstorul.

O bufniță privea dintr-un copac.

- S-o întrebăm pe ea! a zis păstorul. Și-a întrebat-o: E drept ca șarpele să înghită pe cel ce i-a scăpat zilele sau nu?

- E drept! a răspuns bufnița. De ce-ai deschis vizuina? Ai adus moartea și altor viețuitoare din pădure.

- Vezi? a zis șarpele.

- Vai mie!... s-a văitat păstorul.

- Numai că... a urmat bufnița cu înțelepciune, eu nu pot crede că șarpele a încăput în vizuină. Și de-asta nici nu cred că l-a scăpat păstorul...

- Nu crezi? a întrebat șarpele.

- Nu cred. Vreau să-mi arăți.

Șarpele, prost, trufaș, s-a târât iute la loc, în vizuină. Păstorul a-nțeles c-a venit vremea să scape de năpastă. A răsturnat la loc pietroiul, la gura vizuinii.

Și-acum e șarpele acolo, dar nu mai găsește pe nimeni să-i dea drumul.

(Alexandru Mitru - Povestiri Cu Tâlc)

Comfort ...

And Jesus said: "Come to the water,

Stand by my side

I know you are thirsty,

You won't be denied.

I felt ev'ry tear drop,

When in the darkness you cried;

And I strove to remind you

That for those tears I died ... "

(Marsha Stevens)

Dragostea nu moare

Chiar dacă mă vei prinde sub plasă de oțel

N-am să strig.

Golurile se vor mări de la sine

Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.

Și de vei face ziduri de piatră

Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine

Pietrele se vor nărui de la sine

De îndată ce voi apărea eu.

Dacă mă vei exila și mă vei trimite pe un ocean

Într-o barcă găurită

Am să desfid oceanul

Și n-am să pierd nici această bătălie marină.

Și dacă mă vei trimite în deșertul Saharei

Unde nisipul dușmănos e fierbinte,

Deodată va sufla parfum de iasomie

Ca să-mi umple serile pustii.

Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți

Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul.

Și că tu ai fost cel care m-a învățat

Să trag la țintă fără greș.

Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric

De nu-mi mai pot vedea drumul,

Fii sigur c-am să netezesc cerul

Și-am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.

N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,

Am să umplu cerul cu un cântec

Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi

De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

(Maitrey Devi)

Tatăl și cei zece feciori

Vai de feciorul care-și izgonește tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi iertată.

Un tată avusese zece feciori, Și-așa cum se întâmplă câte-odată, s-a apucat bătrânul să-și dea toată averea celor zece copii.

A împărțit-o în părți drepte.

- O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul... Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.

Puțină vreme după asta, pleacă la fiul său cel mare.

- Voi sta la el la masă! își zicea tatăl.

Dar buna prevedere îl face să-și ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puțină brânză, pită și vin.

Băiatul cel mare stătea la masă cu soața și copiii. Când vede prin fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile și oalele cu mâncare.

- Ce să-i mai dăm și lui? zice și soața. N-avem destul pe copiii noștri, ca să-i hrănim?

Intră bătrânul în casă.

- Ei, ce mai faceți? îi întreabă. Ați stat la masă?

- Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.

- Păcat - mai glăsuiește bătrânul - vă adusesem aicea în traistă niște buruieni de leac.

Caută în grabă nora în traistă și află înlăuntru brânza, pita și vinul.

- Și-acuma plec - a spus bătrânul - mâncați voi singuri ce-am adus ...

Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile și câinii pe sub pat, ca să mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.

Pleacă. Se duce la feciorul cel de-al doilea și-i cere un loc să se odihnească.

Feciorul prinde să se plângă că are oaspeți și n-are loc în casa. Și-l duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrențe și îi arată o grămadă de fân, zicându-i să se culce acolo.

Bătrânul rupe pătura în două, și jumătate o dă înapoi feciorului.

- De ce-o rupi în două? se miră feciorul.

- Pentru că jumate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze și să ți-o dea ție când vei fi la rândul tău gârbov și le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moșneagul.

Feciorul însă n-a înțeles înțelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd și-a plecat să se desfete cu oaspeții care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit bătrânul iar la drum. A mers la fiecare din feciorii săi. Și fiind acum sărac, nici unul nu-l băga-n seamă. Care n-avea bucate!... Care n-avea loc!... Care, că are oaspeți!... Și tot așa...

”Ei, iacătă - și-a zis bătrânul - un tată a ținut zece feciori, dar zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înțelege ei odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!”

Nu s-a mai dus pe urmă la nici unul dintre feciori.

Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, și-au trimis o slugă să vadă și să iscodească.

Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele și a început să-l zdrăngăne, să sune pietricelele și a rostit ca pentru sine:

- Dragii mei dragi gălbenași, ce bine că v-am păstrat... Voi n-o să fiți decât ai acelui fecior ce m-o iubi și m-o îngriji mai bine!

Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni și c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi și-l va îngriji mai bine.

Să fi văzut cum alergau feciorii și nurorile cu pruncii după ele:

- Tătucă... Vin-la mine!

- Ba la mine...

- Noi te iubim mai mult!

- Ba noi...

Îi apucase dragostea de tată.

S-au luat la sfadă, care să-l îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.

- Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiții cu toții. Voi sta pe rând la fiecare câte o săptămână. Și voi vedea eu cine mă iubește cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc știut numai de mine. Și numai după moarte veți afla unde e.

L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubește.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Și-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.

Feciorii au alergat și au dezgropat ulciorul.

În ulcior nu erau decât pietricele.

Iar alături de el, un răvaș. În răvașul acesta le povestea de-a fir-a-păr ce și cum făcuse.

Abia atunci au înțeles feciorii greșeala pe care-o făptuiseră.

Abia atunci au înțeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată...

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)

La pragul

La pragul dintre taină și lumină

cu flori murind frumos într-un potop

de galben - fostă purpură - mai caut

sub șoapte agonia unui flaut -

Un psalm, în care fața să-mi îngrop.

(Eugen Evu)

Veste de la Miron

Sunt lupi în piei de oaie. Behăie cu bândețe și mușcă unde pot ... Nu te încrede în fățarnici!

Venise vremea să-l ia pe Ion la oaste, să moară pentru împăratul.

Era război și trebuia să moară mulți Ioni, și Gheorghe și Mărini, și de tot felul ...

Da' vorba-i cum să scape Ion? Strânge și el bucate de pe la prieteni, de pe la rude și trimite femeia să le vândă-n târg.

Cu banii ce i-o lua, să-l dăruiască pe fișpan - dregătorul cel mare al împăratului - să-l lase lângă casă, lângă femeie și copii.

Trimite Ion femeia. El nu putea să meargă. Tăia la lemne în pădure, tot pentru împărat.

Merge femeia în târg și-i ies în drum neguțătorii.

(Nu-s mulți așa fățarnici cum sunt neguțătorii! ...)

- Cum dai, femeie, grâul ăsta? întreabă unul gras.

- Cum îl dau și ceilalți! răspunde ea.

- Ceilalți îl dau pe datorie!

- Îl dau și eu la fel! zice femeia. Da' banii când mi-i dai! Ne trebuie să-i facem dar fișpanului, să nu mi-l ia pe Ion la oaste.

- Păi vii așa de azi într-una! ... râde un neguțător mai gras. Dă-mi și sumanul din spinare, să-l pun pe mine, să mă cunoști când vei veni la târg ca să-ți iei banii.

Își dă femeia haina din spinare. Dă și sacul. Îl înșfacă neguțătorul. Și pleacă ... Pe aci ți-e drumul.

Se întoarce acasă. Și înțelege Ion că a înșelat-o neguțătorul (știe bine: hoțul fură și-apoi se jură). Prinde-l de poți!

Se mânie Ion tare. Pune la brâu toporișca și pleacă la târg.

Umblă pe ici, umblă pe colo ... întreabă într-o parte și într-alta; află cine-i neguțătorul care a luat un sac de grâu cu viclenie de la o femeie.

Era crâșmar neguțătorul.

Și întră Ion în crâșmă. Lipsea crâșmarul. Plecase în târg să mai înșele pe vreun țăran, să-i ia bucate pe degeaba.

- De unde vii? întreabă crâșmărița.

- Ehe, vin de departe - zice tainic Ion, să nu audă, chipurile, și alții - vin de pe celălalt tărâm ...

- Văleu! face femeia. De-acolo vii? Păi ... am și eu un frate pe-acolo. Nu cumva îl știi? Îl cheamă Miron.

- Cum să nu-l știu? răspunde Ion. Eu îi sunt slugă. El m-a trimis ...

- El te-a trimis? se bucură peste măsură crâșmărița. Ce face? Cum se simte?

- Nu prea se simte bine! zice Ion. La noi nu s-au făcut bucate multe, au bătut ploi cu piatră și-i cam frig. Miron vrea să cumpere și o moșie și nu-i ajung vreo zece pungi cu galbeni. Moșia vrea s-o cumpere pentru o soră a lui de-aci din târg. Mneatale ești?

- Săracul Miron! face crâșmărița. Nu m-a uitat? Vrea să-mi cumpere moșie? Am să-ți dau eu zece pungi cu galbeni, îți dau și un sac cu grâne, și-o haină ... Să i le duci!

Și scoate de îndată sacul și haina ce le luase crâșmarul de la femeia lui Ion. Deschide apoi o ladă și-i dă de-acolo zece pungi cu galbeni. Pe urmă pleacă Ion.

- Să-i spui lui Miron sănătate! mai strigă crâșmărița tare.

- Îi spun, îi spun ...

Nu trece vreme multă, vine și crâșmarul.

- Netoată ești! răcnește spre nevastă, când aude ce s-a întamplat. A trebuit să înșel eu sute de țărani, s-adun atâtea pungi cu galbeni ca tu să mi le-azvârli într-o clipită ... Pufnește apoi spre femeie, plin de furie, ba îi mai dă și una-n spate cu toiagul, încalecă pe-un cal și pornește după Ion.

Oricât mergea de iute Ion, calul aleargă și mai iute.

Când să cotească Ion pe-un drum la vale, aude calul tropotind.

Pune atuncea la o parte sacul și haina. Și scoate toporișca. Se face că taie la trunchi.

Vine neguțătorul de-a călare.

- Măi omule - țipă la Ion - eu sunt cel mai bun prieten al fișpanului. Nu ai văzut pe unul trecând pe-aici c-un sac în spate? Da' să-mi spui drept, c-altminterea te vâră fișpanul și pe tine în temnița cea mare de la târg!

- Ba am văzut! ... răspunde Ion. A luat-o-ncolo ... Sus pe coastă!

Era cam gras neguțătorul. Mergea greu și călare, da'mite pe jos ... Și coasta era-naltă, plină de mărăcini ...

- Ține-mi aicea calul! îi poruncește neguțătorul lui Ion. Și să nu minți cumva, că-i vai de pielea ta.

Ion râde, râde-n barbă.

Neguțătorul urcă, urcă și gâfâie ca tăietorii la pădure.

Ajunge sus.

Ion râde, râde-n barbă. Încalecă pe cal, ia sacul lângă el, își pune mâna pâlnie la gură și strigă, arătând chimirul:

- Mă duc, neguțătorule, să-i spun lui Miron cum ai făcut de-ai înșelat femeia și cum ți-am răsplătit eu și mai bine.

Neguțătorul când aude, se-azvârle după Ion și cade. Și așa de bine cade, că se zdrobește; nu lasă-n urma lui decât o baltă de grăsime.

Iar Ion a dăruit fișpanului toți banii și a scăpat de oaste, a rămas lângă casă, lângă femeie și copii.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)