Zori - Federico Garcia Lorca

Sufletul meu întristat

lângă marginea pădurii

simte durerea iubirii

și visul de depărtări.

Lumina zilei mi-aduce

semințe de nostalgie

și tristețea fără ochi

din adâncul inimii.

Marele mormânt al nopții

își ridică negrul văl,

pentru ca zorii s-ascundă

imensa culme-nstelată.

Ce voi face-n acest câmp,

culegând cuiburi și ramuri,

înconjurat cu aurore,

cu sufletul plin de noapte?

Ce voi face, de ai ochi

morți pentru lumina clară

și nu simt în carnea mea

focul privirilor tale?

De ce pe veci te-am pierdut

în acea-nserare blândă?

Sufletul meu e pustiu

ca o stea care se stinge.