16 sept. 2010

Zori - Federico Garcia Lorca

Sufletul meu întristat
lângă marginea pădurii
simte durerea iubirii
și visul de depărtări.
Lumina zilei mi-aduce
semințe de nostalgie
și tristețea fără ochi
din adâncul inimii.
Marele mormânt al nopții
își ridică negrul văl,
pentru ca zorii s-ascundă
imensa culme-nstelată.
Ce voi face-n acest câmp,
culegând cuiburi și ramuri,
înconjurat cu aurore,
cu sufletul plin de noapte?
Ce voi face, de ai ochi
morți pentru lumina clară
și nu simt în carnea mea
focul privirilor tale?
De ce pe veci te-am pierdut
în acea-nserare blândă?
Sufletul meu e pustiu
ca o stea care se stinge. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu