21 iul. 2015

Biserica din Nago

Cătunele-s sărace: n-ai
unde să intri și de unde
să ieși. În toiul lunii mai,
doar două-trei colibe scunde.
Cum să le binecuvintezi, când, vai,
s-au șters, în urmă-n câteva secunde?
Biserica,-nainte-ți, însă,-și
înalță turlele,-ntr-apus,
de parcă, din colibe, țărna însăși
s-ar fi rugat să urce cât mai sus.
Dar, pare-se, de-atunci e foarte mult,
căci scândura clopotniței s-a rupt,
iar clopotul cu bronzul în tumult
a amuțit cu totul, dedesubt,
pe când biserica era pustie.
Azi, nimeni rugaciunea n-o mai știe, -
sau oamenii se roga-n altă parte?
Și-și zic că moartea poa` să vie,
și fără sfântu' maslu, - hâdă;
ploaia să cadă peste vioe,roza,-n lumină să surâdă;
și nu mai știu să plângă, să mai râdă, -
da-s tot ai tăi, așa-i sau nu?
Binecuvântă-i, Doamne, tu!

Vrei să-ți tragi sufletu-n biserică, întâi,
și, luminos, din munți, la tot mai stranii
creștini, să vii într-asfințit, ca-n anii
minunilor dintâi.
Amarul să li-l mângîi, știi? Ai arta
ca, din coclauri, a-i călăuzi
pe culmile, de unde,-n zori de zi,
privirii lor să-i dărui Lacul Garda?
Vei face, oare, din șiragul trainic
de munți, în jurul văii, un inel,
pentru ca vârstnicii să simtă,-n el,
sințenia, ca-ntr-o tainiță de tainic?
Fi`ndcă tu poți, iar lucrurile toate
dau ascultare celui care poate
și după tine-o iau, de cum le strigi,
precum alaiu-n urma unei rigi;
și-așterne-se-va punte peste marea
pe care ai zidit-o, la chemarea
ta, fără, însă, lanțuri și verigi. -
Dar azi ești, vlăguit, - de-un strai
sărac și prăfuit ai parte,
și-n plete ai
tot praf. Vii de departe?

El spune: ”De la mare la mare: iată-mi calea.
Și iată-mă aici, acum -
dar cum?! -
din negurile unui ieri
rămas departe.
Și mă cuprinseră dureri
și jalea:
preaalbele-mi suori, care-mi stau lângă
și,-ncet, încep să plângă.”
Tăcu; și-am auzit cum ele
plângeau într-adevăr, cu glas scăzut.
Și l-am văzut;
suia,-n amiaza blândă,
pe șleaurile grele,
către biserică. - Era a lui.
Ci nu era nici o izbândă.
Era întoarcerea printre monahi
a unuia ce nu mai vrea a fi
păstorul nimănui,
ci frate-al sumbrilor monahi
în plină zi.
Dar casa-i, fie și-ntr-o rână,
e ca în vremea cea bătrână,
când se rugau săracii-ntr-însa, -
și când o vede, ca mai ieri,
prinde,-ntremându-se, puteri
cel ce, de doru-i, plâns-a,
și vede-se, ca-n vis, în strai
regesc, - carele, după ce dormi-va
oleacă, dar adânc, în pace,
ieși-va din paragină și fi-va
în stare, iar, minuni a face.

Cel singur intră-n clarobscurul
bisericii. Purtând cu el
vecia, o întinde, sfântă,
de-a lungul năvii și-mprejurul
altarului cu mare zel
șl mâini care binecuvântă. -
Ci zidurile casei sfinte,
împrăștie o căldură vie;
și vede,-abia atunci, că Templul minte.
Unde altar era, acum e staur,
la jgheabul căruia, cu frica-n sân,
de parcă s-ar feri de taur,
se-nghesuie trei vaci. A umed fân
miroase, și a cald.
Vecia, făra fald,
întinsă și în lat și-n lung, e
puțină. E-o sfielnică vecie,
în timp ce izul vieți-i dârz și cald,
ca și lumina, printre scânduri dând să intre.
Iar palid, singuraticu-ngenuchie,
și cât, în în juru-i, caldul vieții suie,
aduce-a unul dintre
cei trei Crai de la Răsărit, dar nu e
decât un Crai în sărăcie.
(Rainer Maria Rilke)


*Pics are Originally Someone's...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu