Biserica din Nago

Cătunele-s sărace: n-ai

unde să intri și de unde

să ieși. În toiul lunii mai,

doar două-trei colibe scunde.

Cum să le binecuvintezi, când, vai,

s-au șters, în urmă-n câteva secunde?

Biserica,-nainte-ți, însă,-și

înalță turlele,-ntr-apus,

de parcă, din colibe, țărna însăși

s-ar fi rugat să urce cât mai sus.

Dar, pare-se, de-atunci e foarte mult,

căci scândura clopotniței s-a rupt,

iar clopotul cu bronzul în tumult

a amuțit cu totul, dedesubt,

pe când biserica era pustie.

Azi, nimeni rugaciunea n-o mai știe, -

sau oamenii se roga-n altă parte?

Și-și zic că moartea poa` să vie,

și fără sfântu' maslu, - hâdă;

ploaia să cadă peste vioe,roza,-n lumină să surâdă;

și nu mai știu să plângă, să mai râdă, -

da-s tot ai tăi, așa-i sau nu?

Binecuvântă-i, Doamne, tu!

Vrei să-ți tragi sufletu-n biserică, întâi,

și, luminos, din munți, la tot mai stranii

creștini, să vii într-asfințit, ca-n anii

minunilor dintâi.

Amarul să li-l mângîi, știi? Ai arta

ca, din coclauri, a-i călăuzi

pe culmile, de unde,-n zori de zi,

privirii lor să-i dărui Lacul Garda?

Vei face, oare, din șiragul trainic

de munți, în jurul văii, un inel,

pentru ca vârstnicii să simtă,-n el,

sințenia, ca-ntr-o tainiță de tainic?

Fi`ndcă tu poți, iar lucrurile toate

dau ascultare celui care poate

și după tine-o iau, de cum le strigi,

precum alaiu-n urma unei rigi;

și-așterne-se-va punte peste marea

pe care ai zidit-o, la chemarea

ta, fără, însă, lanțuri și verigi. -

Dar azi ești, vlăguit, - de-un strai

sărac și prăfuit ai parte,

și-n plete ai

tot praf. Vii de departe?

El spune: ”De la mare la mare: iată-mi calea.

Și iată-mă aici, acum -

dar cum?! -

din negurile unui ieri

rămas departe.

Și mă cuprinseră dureri

și jalea:

preaalbele-mi suori, care-mi stau lângă

și,-ncet, încep să plângă.”

Tăcu; și-am auzit cum ele

plângeau într-adevăr, cu glas scăzut.

Și l-am văzut;

suia,-n amiaza blândă,

pe șleaurile grele,

către biserică. - Era a lui.

Ci nu era nici o izbândă.

Era întoarcerea printre monahi

a unuia ce nu mai vrea a fi

păstorul nimănui,

ci frate-al sumbrilor monahi

în plină zi.

Dar casa-i, fie și-ntr-o rână,

e ca în vremea cea bătrână,

când se rugau săracii-ntr-însa, -

și când o vede, ca mai ieri,

prinde,-ntremându-se, puteri

cel ce, de doru-i, plâns-a,

și vede-se, ca-n vis, în strai

regesc, - carele, după ce dormi-va

oleacă, dar adânc, în pace,

ieși-va din paragină și fi-va

în stare, iar, minuni a face.

Cel singur intră-n clarobscurul

bisericii. Purtând cu el

vecia, o întinde, sfântă,

de-a lungul năvii și-mprejurul

altarului cu mare zel

șl mâini care binecuvântă. -

Ci zidurile casei sfinte,

împrăștie o căldură vie;

și vede,-abia atunci, că Templul minte.

Unde altar era, acum e staur,

la jgheabul căruia, cu frica-n sân,

de parcă s-ar feri de taur,

se-nghesuie trei vaci. A umed fân

miroase, și a cald.

Vecia, făra fald,

întinsă și în lat și-n lung, e

puțină. E-o sfielnică vecie,

în timp ce izul vieți-i dârz și cald,

ca și lumina, printre scânduri dând să intre.

Iar palid, singuraticu-ngenuchie,

și cât, în în juru-i, caldul vieții suie,

aduce-a unul dintre

cei trei Crai de la Răsărit, dar nu e

decât un Crai în sărăcie.

(Rainer Maria Rilke)

*Pics are Originally Someone's...