România lucrului bine făcut nu sabotează inițiativa prin corvezi birocractice și administrative, ci încurajează inovația și proiectele care țintesc către progres și o mai bună calitate a muncii și a vieții. Este o țară în care incertitudinea și nesiguranța care au măcinat atâția ani societatea sunt, în sfârșit, înlocuite de asigurarea că munca e recompensată, că proiectele curajoase au un orizont real și că meritul e singurul criteriu de apreciere.
România pe care o propun eu are ca fundament domnia legii, predictibilitatea și meritocrația. Din ele rezultă firesc ceea ce românii au așteptat mereu: prosperitate, stabilitate și un viitor sigur. România pe care mi-o imaginez este o țară a unor instituții mature și moderne, o țară care încurajează proiectele individuale, asumarea riscurilor, inovația, schimbarea. Este o Românie demnă și puternică, în care prefacerile au loc simplu și decurg din reguli corecte, aplicate pas cu pas.
Am spus, la începutul acestei cărți, că o viață se construiește la fel ca o societate sau o țară și că nimic nu se întâmplă bătând din palme. Tot ce durează, tot ce e făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută, făcută cu calm, cu răbdare, cu încredere. Istoria ne arată că cetățenii României au putut să-și construiască o identitate, ca națiune, clădind lucrurile exact în acest mod și nu mă îndoiesc că acesta este spiritul de care nu trebuie decât să-și amintească. Eu vin să le spun că e important să ne întoarcem la acest model, că e momentul să redescoperim aceste valori. Numai așa avem șansa unui viitor mai plin de speranță decât acest prezent incert pe care ni-l propune actuala clasă politică.
Cetățenii acestei țări merită mai mult decât un statut de rang secund, decât postura stânjenitoare de rudă săracă a Vestului către care ne tot uităm cu jind de un sfert de secol.
A venit timpul ca valorile performanței să fie puse în acțiune tocmai pentru ca aspirațiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârșit, în realități palpabile: stabilitate economică, bunăstare și certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas pe drumul care trebuie. (pag. 206)
(Klaus Iohannis - Pas cu pas)
*sursa poza => AICI
Mai cred - și îmi asum subiectivismul - că există o adevărată inflație de politicieni care nu au realizat mai nimic înainte să intre în viața politică. În același timp, constatăm, peste tot în lume apariția unei clase de politicieni de profesie. Nu cred că este în esență un lucru rău, dar nici nu cred că este un fenomen care ar trebui amplificat. După părerea mea, pentru un politician este important să fi realizat ceva în viață înainte de a se ocupa numai de politică. Lumea reală nu poate fi suplinită prin lecturi, prin citirea unor documente politice, oricât de bune ar fi, sau prin discuții cu politicieni, oricât de pregătiți ar fi.
Cred că, pentru un om tânăr, este important să-și găsească un loc într-o societate, într-o profesie, într-o meserie și, după ce are o poziție și o experiență câștigate, poate să-și îndrepte întreaga atenție spre politică. Cred că este varianta de preferat față de aceea care există și pe care nici nu vreau până la urmă s-o critic: există politicieni care nu au făcut niciodată altceva. Au intrat în politică și acolo au rămas.
Nu cred că profesia cuiva poate reprezenta o formă de practică politică, dar cred că fiecare om trebuie mai întâi să-și dovedească lui și altora că poate să aibă un loc în societate, altul decât acela de politician. Trebuie să existe o referință în viața fiecăruia. Nu este nici o problemă ca un politician să treacă prin diferite posturi de execuție. Dar cred că pentru un politician de succes este necesar ceea ce, în termeni populari, se numește „experiență de viață”. Așa ceva nu se capătă politician fiind; se capătă doar fiind integrat undeva, în societate, nu în viața politică. (pag. 172)
(Klaus Iohannis - Pas cu pas)
Folosesc mereu termenul „dascăl”, și nu „profesor”, pentru că mi se pare că „dascăl” este mai potrivit, în limba română. Descrie mai bine ceea ce trebuie să facă cineva care a îmbrățișat această profesie, și anume să transmită valori și cunoștințe către generația tânără. Termenul de „profesor” este cam devalorizat. Prea mulți profesori și prea puțini dascăli! Prea multe persoane au reușit să obțină prea multe titluri, cu prea puțină muncă . (pag. 21-22)
(Klaus Iohannis - Pas cu pas)
Tot în timpul facultății am cunoscut-o pe soția mea, Carmen,, dar în vechiul cerc de prieteni. A fost invitată de prieteni de-ai noștri care au rămas în Sibiu. Ne-am plăcut, pur și simplu, iar chimia dintre noi depășește orice descriere.
Dacă se întâlnesc doi oameni care se plac și se înțeleg, restul devine irelevant. Este foarte ușor ca doi oameni tineri să se placă și să se îndrăgostească, și asta mi s-a întâmplat și mie cu soția mea. Am fost un cuplu de îndrăgostiți mulți ani. A durat mult până ne-am căsătorit. Ne-am cunoscut la 22 de ani și ne-am căsătorit pe la vreo 29. Am trecut de pragul de 25 de ani de când suntem căsătoriți și acum cred că pot să spun că arta nu este a te îndrăgosti, ci de a mențne dragostea vie pentru mult timp. Acesta este un lucru pe care trebuie să vrei să-l faci, însă multă lume nu-l face, nu se străduiește. Și atunci apare această rată fenomenal de mare de divorțuri. A fi îndrăgostit este o fază care trece, mai devreme sau mai târziu. Însă ca să rămâi lângă cineva trebuie să îți dorești să consolidezi familia și să treci peste toate dificultățile. Să treci intenționat, fiindcă să abandonezi este ușor. Abandonul este cel mai facil lucru, peste tot: și la serviciu, și în căsătorie, și în politică. (pag. 18)
(Klaus Iohannis - Pas cu pas)
*sursa poza => AICI
O viață se construiește pas cu pas. La fel și o carieră, o comunitate sau chiar o națiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puțin nimic durabil și statornic. În același timp, orice lucru ar face un om în viață poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Depinde cum folosește acel lucru. Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba mea este să fac, și nu să vorbesc despre ce am de gând să fac.
(...)
Am o viață care poate părea banală, obișnuită. Excepționalul, dacă despre asta a fost vorba vreodată, am considerat că ține de tot ceea ce reușeam să construiesc pentru comunitatea care îmi acordase încrederea. Nu mi s-a părut că vorbele, prea multe vorbe ar fi fost necesare. Dimpotrivă, am fost mereu convins că tot ceea ce contează și primează este să duc la bun sfârșit niște proiecte importante pentru comunitate. După părerea mea, acesta este modul în care un politician ar trebui să se prezinte în fața celorlalți: printr-un plan bun de măsuri și prin multă muncă pusă în slujba cetățeanului. (pag. 5-6)
(Klaus Iohannis - Pas cu pas - 2014)
