Cu cât mai fără de nădejde
S-adună anii să ne-nstrăine,
Pe-atâta dorul prețuiește
Minuta ce-o petreci cu mine.
Pot curgerea neîmpăcată
A timpului, uitând, să-ndur,
Cât, printre genele-ți, mă cată
Un tânăr zeu din pur azur.
Zavistii ard sporind în pară
Și mi le știu și bine nu mi-i.
Ci cum pe chipul de fecioară
Opri-s-or ochii toți ai lumii?
Ce preț pe vis pui în secret,
Cât nu cunoști al vieșii ham!
În bietul suflet de poet
Acelui vis - liman și hram.
(A.A. Fet - 1861?)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu