Esther îl întrebă de ce sunt oamenii triști.

- E simplu, răspunde bătrânul. Sunt prizonieri în povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectivul vieții acesteia este să urmezi un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experiențe, amintiri, lucruri, idei ale altora, și asta e mai mult decât pot duce. Dar își uită propriile vise.

Esther observă că mulți îi spun: ”aveți noroc, știți ce vreți de la viață: dar eu nu știu ce vreau să fac.”

- Sigur că știți, îi răspunde nomadul. Câți oameni cunoașteți care să recunoască: n-am făcut nimic din ce-mi doresc, asta e realitatea. Dacă spun că nu au făcut ce-și doreau, atunci înseamnă că știau ce-și doreau. Cât despre realitate, e doar ceea ce alții au povestit despre lume și părerea lor despre cum ar trebui să ne purtăm în această lume. Și sunt mulți alții care spun lucruri și mai rele: sunt mulțumit pentru că îmi sacrific viața pentru aceia pe care îi iubesc. Dumneavoastră chiar credeți că aceia pe care îi iubim vor să ne vadă suferind pentru ei?

(Paulo Coelho - Zahir - pag. 205)