”Măști”

În această lume derutată și derutantă, noi suntem chemați să fim părtași reprezentării lui Dumnezeu, să-I dăm o formă lui Dumnezeu în această lume. Martin Luther ne-a numit ”măștile lui Dumnezeu”: pentru că lumea nu poate suporta forța directă a gloriei lui Dumnezeu, a spus el, Dumnezeu folosește ființe umane ca manifestări principale ale Lui însuși.
(Philip Yancey-Biserica:Frustrare Și Împlinire-pag. 77)

Vise Naruite (11)

(...) O inimă netulburată, după definiția lui Isus, simte o mare dezamăgire față de această viață, dar continuă să spere, să aștepte - nerăbdătoare - cu încredere în ceea ce face altcineva. Punctul central al atenției rămâne Hristos.

Capodopera lui Satan nu este prostituata sau vagabondul de pe marginea drumului. Este persoana autosuficientă căreia îi merge bine în viață, care se adaptează bine la circumstanțe și căreia îi place nespus să trăiască aici, o persoană care nu visează la un loc mai bun în care ar putea trăi, care nu-și dorește decât să se simtă puțin mai bine - și să o ducă puțin mai bine - decât acum.

(...)

Capodopera Duhului este omul a cărui cea mai mare dorință este să trăiască în altă parte, care nu găsește plăcere în lucrurile bune ale acestei vieți, care se uită atent în oglindă și își dorește mult să vadă ceva diferit, al cărui cel mai înalt vis este să ajungă în Prezența plină de har a Tatălui. Este persoana a cărei viață aici se consumă cu pregătirea pentru a-L întâlni pe El dincolo.
(Larry Crabb - Vise Năruite - pag. 140)

Cartea continuă până la pagina 226. Dar aici se încheie citatele care vor apărea pe blog din această carte. Sper ca au fost/vor fi folositoare cuiva, mie mi-au folosit.

Vise Naruite (10)

Când viața ne trage un pumn în stomac, dorim să avem pe cineva alături de noi așa cum suntem în acel moment, nu așa cum acel cineva dorește să fim. Nu avem nevoie de cineva care să încerce să ne facă să ne simțim mai bine. Un astfel de efort, oricât de bine intenționat ar fi, crează o presiune care se adaugă suferinței prin care trecem.
(Larry Crabb - Vise Năruite - pag. 137)

Vise Naruite (9)

Descopăr că nu mă pot debarasa de gândul disperat că Dumnezeu nu se implică până când nu am o idee mai clară cu privire la către ce sau cine anume mă îndrept. Dacă I-aș putea vedea fața, dacă I-aș putea citi în ochi dragostea mistuitoare care am auzit că o are pentru mine, probabil, atunci, m-aș putea odihni printre ruinele viselor mele năruite.
(Larry Crabb - Vise Năruite - pag. 126)

Vise Naruite (8)

A-I oferi lui Dumnezeu o ocazie să ne răspundă este cu totul și cu totul altceva decât a încerca să-L convingem să ne răspundă. Urmașii lui Hristos depind in permanență de mila Lui. Îl slujim pentru plăcerea Lui, nu pentru a noastră. Nu dispunem de nici o tehnică în arsenalul disciplinelor noastre spirituale prin care să-L putem convinge pe Dumnezeu să-și programeze să ni se descopere. Dumnezeu nu are agenți de rezervări. Nu putem face nimic pentru a-L obliga să ne răspundă. Tot ce putem face este să-L invitam. Și El alege dacă să ne răspundă sau nu. Suntem în totalitate dependenți de ceea ce vrea El să facă, de felul de Persoană care este El.

Când ne dăm seama de aceasta, suntem pregătiți să descoperim dorința Lui pentru noi. Atâta timp cât depindem de manevrele pe care le facem pentru a experimenta Prezența Lui, vom privi mai mult la ceea ce facem noi și vom fi preocupați mai mult de ceea ce putem face pentru a-I câștiga cooperarea, mai degrabă decât să așteptăm în umilință și frângere, dorind mai presus de orice altceva să-L cunoaștem pe El, așa cum ni se descoperă.

(...)

Capacitatea sufletului de a se abandona lui Dumnezeu și de a se bucura de încredere în El este o capacitate inspirată de tovărășia Duhului. Ea se dezvoltă deplin când suntem frustrați din cauză că nu ne putem bucura de plăcerile acestei vieți. Visele năruite ne oferă șansa de a ne descoperi dorința de Dumnezeu, apoi de a-I face loc în sufletul nostru (abandonare) și de a-L vedea intrând (încredere).
(Larry Crabb - Vise Năruite - pag.122, 124) 

Vise Naruite (7)

Unde Te-ai ascuns,
Preiubitul sufletului meu,
Și m-ai lăsat să gem?
Ai fugit ca un cerb,
După ce m-ai rănit,
Te caut și nu ești nicăieri.
(...)
Flacără vie, căreia nu mă pot împotrivi,
Și totuși blândă dincolo de orice putere de pricepere,
Care-mi pătrunzi până în adâncul sufletului!


Ardere care mă vindeci!
Durere a plăcerii care întreci orice simțire!
Ah, mână blândă care ma dezmierzi,
Tu prevestești cerul
Și plătești totul în locul meu.
Cu străpungerea ta îmi dai viață
În locul durerii morții.


O, candele ce ardeți ca focul cel mai puternic,
Cu străluciri ce nu pot fi descrise,
Voi mi-ați schimbat peșterile-ascunse ale sufletului
În iazuri de lumină!
Cândva umbrite, ascunse, neștiute,
Acum ciudata, nou-găsita lor lucire
Dă căldură și lumină spre încântarea Iubirii mele.


Ah! Blândă și atât de iubitoare,
Te trezești în mine și-mi dovedești
Că ești acolo, tainică, singură.
Mireasma suflării tale mă liniștește,
Harul și gloria ta mă umplu,
Și-atât de blând iubirea ta-mi dă chipul tău.

Sfântul Ioan al Crucii

(Larry Crabb - Vise Năruite - pag. 117-118)