Dorul dorurilor

Valentin Popovici

1.Din neam în neam purtăm un vis,

Un dor spre necuprinsuri,

S-ajungem dincolo de-abis,

Pe neumblate-ntinsuri.

2.Muncim din greu și cheltuim.

Zdrobim orice în cale,

S-ajungem să ne făurim

Cărarea către soare.

3.Ce amăgiri ne-au fermecat din raza aurie,

Că vrem să fim desprinși mereu

De neagra noastră glie?

4.Și oare, ce splendori visăm

Că vom găsi în zare,

Când ne-a rămas noroiul greu

Neșters de pe picioare?

5.Căci de-ncercăm să'năbușim

Gunoiul de păcate,

Atunci blestemul ni-l sorbim

Cu ceruri spulberate!

6.Dar... oare dorul după cer,

Și dorul după viață,

Nimic nu-mi poate arăta?

Nimic nu mă învață?

7.Dacă mai sus, mai sus, spre cer

Mă îmboldește dorul,

Nu e acesta visul meu

Să fiu cu Creatorul?

8.Și-n visu-acesta milenar

Înscris adânc în fire,

Nu e ascuns un felinar?

O mică licărire?

9.Ba da! Avem un dor aprins,

Un dor ce ne robește,

Și nu pământul ne-a împins,

Ci cerul ne dorește!

10.Când nu pricep și nu-nțeleg,

Când mintea-mi spune: ”Nu e!”

Atunci simt dorul mai aprins,

Cum înspre ceruri suie.

11.Și chiar când vreau să nu mai știu

De Dumnezeu și viață,

Aud chemarea, fără grai,

Ca șoaptele prin ceață.

12.Și nu sunt singur, mii și mii,

Toți oamenii ca mine,

Trăiesc același dor pribeag

Spre țărmuri mai senine.

13.Ce poate fi? E doar așa

Un gând ușor ce trece?

Un vers pierdut dintr-un poem,

Un val străin și rece?

14.Dar valul, oare poate fi,

De n-ar fi apa-n val?

Și spuma lui ar mai lovi,

De n-ar căuta un mal?

15.Și nu degeaba am tot vrea

Să știm ce e puterea,

Când porțile deschid un drum

Ce duce nicăierea?

16.Mi-e sete, și eu bine știu,

Să beau - căci apă este!

Cum am eu dor de Paradis,

Dacă-i doar o poveste?

17.Dar visu-acesta-mi spune clar

Și zilnic mă învață

Că viața mea de pe pământ

E-un drum spre altă viață.

18.Căci lumea, universul tot,

E vatra minunată

În care Domnul Savaot,

E Dumnezeu și Tată!

19.El stelelor le-a dat veșmânt

Stropindu-le-n lumină,

Și toate la al Său Cuvânt

Smerite I se-nchină.

20.Din neumblate căi pe cer

Făcutu-le-a cărarea,

Să poată lumina spre noi

Duioasă tremurare.

21.Și El, Cel necuprins de cer,

Cu mâna Lui cea bună

Și-a oglindit slăvitu-I chip

În chipul de țărână.

22.Și-n praful care astăzi sunt,

În glia cea cleioasă.

A pus un dor înalt și sfânt,

De-a sta cu El la masă!

23.E dorul cel mai arzător

Din dorurile mele,

Să-L văd pe El, strălucitor,

Ca mii și mii de stele.

24.Și dacă multe doruri văd

Ca scumpe vase sparte,

O, Doamne, lasă-mă să am

De visu-acesta parte!

25.În zorii sfintei dimineți,

Când plin de strălucire,

Cu slavă mare vei veni,

În marea Ta oștire,

26.Și eu să fiu, să pot cânt

Salvarea Ta măreață,

Să Te slujesc cu sfinții Tăi,

Să Te privesc în față!

Si varianta originala: