Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat,
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în jos
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite,
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte și-astfel îi vorbi:
- ”Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,
O, tătare! Vino să te bați cu mine!”

Ei descălecară atunci amândoi
Și se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în brațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda, pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât deodată căzu și muri.

Iar după aceea oastea românească
Pleacă și învinge oastea tătărască.

(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 11-12)