Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.
Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea.
Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.
Cei ce vor să se îmbogăţească,
dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi
vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare.
Căci iubirea de bani este rădăcina
tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la
credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.
Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. (1 Timotei 6:6-11)
Cine
seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească
putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. (Galateni 6:8)
29 dec. 2013
22 dec. 2013
Preda Buzescu
De trei zile lupta n-a mai încetat,
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în jos
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite,
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte și-astfel îi vorbi:
- ”Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,
O, tătare! Vino să te bați cu mine!”
Ei descălecară atunci amândoi
Și se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în brațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda, pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât deodată căzu și muri.
Iar după aceea oastea românească
Pleacă și învinge oastea tătărască.
(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 11-12)
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în jos
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite,
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte și-astfel îi vorbi:
- ”Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine,
O, tătare! Vino să te bați cu mine!”
Ei descălecară atunci amândoi
Și se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în brațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda, pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât deodată căzu și muri.
Iar după aceea oastea românească
Pleacă și învinge oastea tătărască.
(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 11-12)
7 dec. 2013
Cea de pe urma noapte a lui Mihai cel Mare
Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dare pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei, între căpitani,
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna vară raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
- ”Nu vă urez viața, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.”
(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 9-10)
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dare pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei, între căpitani,
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna vară raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
- ”Nu vă urez viața, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.”
(Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice și alte poezii - pag. 9-10)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)