*** (41)

În suflet ars de ani și chin

Un templu alb și-nsingurat

Închide tot ce prin destin,

Spre fericire ni s-a dat.

Nu-i nime-ngăduit sa vie

Sub zidul tainei ne-ntinate:

Mai bine mută gura-mi fie

Decât la alții drum s-arate.

Dar numai ce te-am cunoscut,

Și să pătrunzi nu  fost-a greu,

Chiar ieri - sau veacuri au trecut? -

În taina sufletului meu.

Iar astăzi, făr de-a mea voință,

Tot cercetez în amintire

Surâs din dulce suferință

O stea mai limpede-n iubire.

(A.A. Fet - 1867)

Dumnezeu Însuși a creat emoțiile omului. El știe cât de ușor poate fi zdrobită inima omului. Gândirea poate fi afectată. El cunoaște durerile vieții... deoarece oamenii sunt răniți... și apoi îi rănesc pe alți oameni. De asemenea, El știe cât de rezistente ne-a făcut și cunoaște capacitatea naturală a fiecăreia dintre noi de a fi restaurată și refăcută. El știe că putem iubi chiar atunci când nu ne simțim iubite deoarece El ne iubește suficient de mult ca să ne dea această putere. El știe că nu suntem câtuși de puțin așa de fragile cum credem că suntem, dar ne comportăm așa cum credem că suntem. El știe că avem capacitatea de a fi extraordinare și nu doar în ciuda experiențelor pe care le-am avut, ci datorită lor.
Dumnezeu știe că suntem nesigure. Dar nu trebuie să fim. Și El nu ne va lăsa destul de mult singure. El are suficientă siguranță pentru mine, pentru tine și pentru acelea dintre noi care Îl numesc pe Cristos Mântuitorul lor. El a turnat propriul Lui Spirit sigur în vasele noastre slabe de lut. Draga mea, siguranța ta este în tine. Auzi ceea ce îți spun? O ai in tine.
(Beth Moore - Adio, nesiguranță, ne-ai fost un prieten rău - pag. 125)

Satul Aplecat

Înțeleptul se cunoaște la supărare, prietenul la nevoie, și dragoste cu sila nu se poate.
Se zice că în drumurile lui, Păcală a poposit odată lâng-o fântână. Cum sta acolo, el, lângă fântână, și sorbea apă să se răcorească, iată că a trecut o nunta. Nuntașii chiuiau, se veseleau, numai mireasa hohotea de plâns de îi sălta cămașa din spinare.
- Las-o să plângă, zicea mirele, că s-o deprinde ea cu mine. Destul c-o iau săracă, îmi fac milă de tată-său, de mamă-sa, că altfel îi duceam la ocnă, nu mai vedeau lumina zilei. Mi-erau datori vânduți pentru mălai. Ei, sărăcie, sărăcie, ce nevastă îmi dai mie!...
Și bine zicea mirele, pentru că fata era frumoasă coz, ca trandafirul, iar el, buhos, bătrân - putea să-i fie tată - gros ca o bute și urât.
Însă bogat, bogat, de nu știa la pungă socoteala.
- Ia stați, măi oameni buni, a zis flăcăul, văzând pe biata fată cum plângea. Ce chiuiți atât de tare?
- Petrecem, a răspuns bogatul, eu și cu neamurile mele. Mi-am luat nevastă după plac, și-o duc acasă să nuntim. Tu cine ești, măi, coate goale?
- Eu? Un băiat, un oropsit, a zis Păcală. Vin de pe deal. Am aflat lângă un copac o groapă mare, încărcată numai cu galbeni, cu galbeni lucitori... Mă duc să caut un sac mai larg, să mi-i adun, să-i duc în satul meu, la VaiDeEi, să scap și eu de sărăcie, să-i pricopsesc pe toți...
- Să-i pricopsești pe toți?... Hă, hă!... că prost mai ești și tont mai ești, a rostit mirele. Du-te și adă-ți sac, de-acasă, din Vaideei... Da'unde-ai zis că e comoara?
- Colo pe deal, unde-i stejarul cel rotat.
- Acolo e?
Și s-a făcut Păcală că pornește cu pas întins spre Vaideei. Numai că n-a mers mult și-a sărit pe-o latură de drum, și s-a ascuns într-un tufiș.
Atuncea mirele, nuntașii, lăsând acolo, lângă fântână, pe mireasă, s-au repezit ca niște câini înfometați, în sus, pe deal.
Unii și-au rupt cămășile în goană, alții gheroacele, scurteicile, care ce-avea, să aibă în ce pune galbenii, să ia mai mulți.
Păcală-n timp ce fugeau ei s-a-ntors iute lângă mireasă.
Și ea plângea, plângea să zici că își dă duhul, nu alta.
- Ce-am să mă fac eu lângă urât, lângă bătrân? hohotea ea. Și era gata, gata, biata fată, să se arunce în fântână ca să-și ia viața, de cât amar avea în suflet.
- Fetică hăi, a zis Păcală, ținând-o să nu sară în fântână. Moartea vine lesne. Viața o capeți mai greu. Nu te pripi pentru atâta. Vrei să te scap eu de buhos?
- Cum să nu vreau, flăcăule? plângea mireasa. Dar cum? că nu mai este cu putință. Nu mă mai scapă decât moartea...
- Stai binișor, i-a zis Păcală și i-a șters lacrimile de pe chip. Uite, du-te acolo în desiș, leapădă-ți straiul de mireasă, îmbracă-te cu schimburile astea ale mele, ia și trăistuța cu bucate, și fugi unde-oi vedea cu ochii... Ai unde să te duci?
Fata a lăsat ochii rușinată.
- Am... un flăcău pe nume Ion. Mi-i drag. Și... noi juraserăm să ne luăm... Da e sărac... Și-a venit bogatul cu urgia... M-a luat din casa părintească... Acuma fug. Mă schimb numaidecât. Dar... stai, s-a-ntors copila spre Păcală. Tu ce-ai să faci?
- Mă fac mireasă-n locul tău...
- Mireasă?... Tu?... a început să râdă fata. Cum să se facă un flăcău mireasă?... Și-apoi, dacă te află buhosul, te spânzură, flăcăule. E rău și n-are milă de nimeni...
- Lasă, n-ai grijă tu de mine! a râs Păcală. Du-te și schimbă-te. Lasă acolo straiele, marama și fugi, că se întorc. Auzi-i că și vin...
Și fata n-a mai stat pe gânduri. S-a dus și s-a schimbat. Păcală a luat hainele și s-a-mbrăcat cu ele. Și-a pus pe cap marama și și-a lăsat-o peste chip. Apoi s-a așezat lângă fântână, făcându-se că plânge și suspină.
Tocmai soseau acolo și nuntașii. Erau toți rupți și nădușți.
- Ne-a păcălit! strigau ei toți. Ne-a stricat nunta, păcăliciul!
Și mirele striga mai tare decât ceilalți:
- Dacă îl prind, îi sucesc gâtul... ! Haide, mireasă, hai acasă... și îl trăgea de mână pe Păcală, ducându-l către casa lui.
L-a dus acasă pe Păcală și-acolo a și-ncept nunta. S-au adus vin, bucate bune. Păcală se făcea că plânge.
- Ia dă-ți, mireasă, vălul de pe față, zicea bogatul.
- Nu pot, că prea-s înlăcrămată, îi răspundea Păcală de sub marama, cu glasul subțiat.Lasă-mă să-mi mai treacă.
Iară lăutarii zdrăngăneau pe dible și mirele cânta cu glasul ca o bute veche, dată de-a rostogolul pe un deal:
- Taci, mireasă, nu mai plânge,
Că la mamă-ta te-oi duce,
Când o face plopul pere
Și răchita micșunele.
- Ia hai, mireasă, să jucăm, zicea din nou buhosul spre mireasă.
- Lasă, mai către dimineață, atunci e mare veselia... Îi răspundea încet Păcală.
Și toți nuntașii râdeau, râdeau cu hohote, privindu-i.
- Cine râde la urmă râde mai bine, zicea Păcală de sub maramă.
- Ce-ai spus, mireasă? întreba buhosul. Ai vreo dorință? Că numai astăzi îți împlinesc eu toate voile. De mâine ai să-mi fi supusă...
- Am, glăsui Păcală iarăși, subțire, prefăcându-și vocea, de sub maramă. Vreau să mă duc oleacă afară și să mă răcoresc. Să-mi șterg lacrimile de pe chip. E timpul să înceapă veselia...
- Nu. C-ai să fugi, zicea buhosul... Nu sunt eu prost... Au mai fugit mirese-n noaptea nunții...
- Cum am să fug? zicea Păcală. Dezleagă-ți brâul de pe mijloc. Leagă-mă de picior c-un cap al brâului și ține tu celălalt cap. Când îmi faci semn, mă-ntorc îndată.
- Așa? Așa mai merge! zicea bogatul. Stai să te leg.
Și-a legat-o pe mireasă de un picior. Iară celălalt cap l-a strâns în mână, să nu-i alunece cumva. Păcală a ieșit afară. Și mirele a prins s-aștepte. A așteptat, a așteptat,  a sorbit el ulcele, a tot sorbit.
- Unde-i mireasa? întrebau nuntașii.
- Afară să se răcorească. Să-și șteargă lacrimile de pe chip. A zis că-i timpul să-nceapă veselia... glăsuia mirele trufaș, cu glasul răgușit de băutură.
- Așa a zis? Atunci să vie și să ne veselim, strigau nuntașii.
- Vină, mireasă, vrem să ne veselim cu toții, a strigat mirele, poruncitor ca un stăpân, spre tinda unde i se afla mireasa.
- Poate încă mai plânge! au zis nuntașii.
- Mireasă, vină! a răcnit stăpânul. Hai să ne veselim...
Și a tras încet de brâu. Brâul ședea pe loc. A tras mai tare. Brâul tot se ținea. S-a săltat în picioare mirele și-a tras, încordându-și puterile, cât putea el. Și a tras, și a tras. Iară de-afară s-a auzit un muget și-un sunet de talangă.
- Ce este? Ce s-aude? au sărit toți nuntații de pe lavițe.
Și mirele a tras, a tras. Și, ce să credeți, dragii mei, pe usă a intrat o vacă, cu-o talangă la gât, și cu marama miresii peste coarne, mugind către nuntași! Brâul era legat de gâtul ei. Și pe talangă un răvaș:
” Asta-i mireasa care-ți trebuiea ție. Nu o copilă ca un trandafir. Dragostea nu este de vânzare, ca o vacă, buhos afurisit. Află acestea de la mine, feciorul ce mă cheamă Păcală.”
Nu vă mai spun ce râs a fost pe urmă. Nuntașii, de, ca rude și ca oaspeți, râdeau mai acru. Da se adunase satul pe la ferestre. Și toți râdeau atât de tare, că s-auzea la șapte poștii.
- Buna mireasă i-a găsit Păcală bogatului, ziceau sătenii. E cumpărată, cum îi place lui.
Și șapte zile, șapte nopți, ba poate și mai bine, au tot râs de buhos, care se tăvălea pe jos, urlând de ciudă, jurându-se c-o să-l ucidă pe Păcală.
Atât au râs, că satul s-a cutremurat, și s-a lăsat în jos pe-o rână.
De-atunci îi zice Satul Aplecat.

(Alexandru Mitru - Povești Cu Tâlc)